Succesul şi geniul oricărei
mişcări religioase constă în a spune membrilor ceea ce vor
să audă şi să te asiguri că n-aud ceea ce tu nu vrei
să audă. Nimic nu oferă ocazii mai potrivite pentru asta ca
presa. Gutenberg n-avea nici cea mai
mică idee ce uşi deschidea atunci când a inventat tipograful. Din
Evul Mediu, când adevărul era înlănţuit de zidul bibliotecii
pentru ca nimeni să nu-l scoată afară din sală (nici chiar
cu un permis de acces în bibliotecă), omenirea trebuia să
primească şi să accepte ceea ce îi dădeau
părinţii bisericii. Sigur că era puţin mai bine decât
atunci când părinţii transmiteau cunoştinţele cu puterea
pistolului ori a ciomagului, dar tot era o metodă de control.
Arta tipografiei avea să se dezvolte în
aşa măsură încât scopul nu era să controlezi trupul cu
armele ci să controlezi mintea cu tiparul. Liber cugetătorii au avut
întotdeauna necazuri. În vremea lui Moise, dacă cineva făcea un foc
pentru a-şi face un ceai de plante de sabat, era omorât cu pietre, şi
asta nu în sensul modern al expresiei. Dacă se plimba prin talcioc în
zilele de sabat în timpul lui Neemia, risca să i se smulgă barba sau
părul. Chiar şi în vremurile Noului Testament, pentru că Anania
a ascuns câţiva sicli din zeciuială ca să plătească
chiria, a fost omorât de autoritatea divină.'
Aşa că apare tiparul. Presa a folosit o
abordare mut mai bună; nici o mizerie de curăţat, nici un
cadavru de îngropat. Doar să respecţi două legi: Spune-le
oamenilor ce vrei tu să audă; nu-i lăsa să audă ceea
ce tu nu vrei să audă. Prima regulă nu-i prea grea, dar a doua
implică un anumit control. Dacă oamenii nu ştiu să
citească, nu poţi ajunge la ei prin citit; dacă ştiu,
poţi ajunge la ei dându-le de citit ceva greşit. Bisericile
rezolvă acest lucru punându-l pe seama lui Dumnezeu. Şi asta e o idee
veche. De multe ori s-au pus pe seama lui Dumnezeu lucruri pe care nu le-a
făcut; şi de a început vremii, diavolul a fost disculpat de lucrurile
pe care le-a făcut. (Citiţi Adam şi mărul din povestea Genezei Creaţiei)
Adventiştii n-au fost primii care au pus
lucrurile cap la cap, dar au avut mai mult succes ca alţii. Piaţa cu
care au început era mică şi împrăştiată, dar cu
ajutorul lui Ellen avea să crească şi să se consolideze. James White era un învăţător
de elită şi cunoştea puterea presei – mai ales puterea presei
controlate şi cu cât era mai bine ca Dumnezeu s-o controleze. Doar
să-i convingă pe cititori că Dumnezeu scria ce citeau ei (conferindu-i
astfel autoritate) şi că Dumnezeu nu era în ceea ce li se spunea să nu citească. Nu era o
idee rea pentru un grup de începători. A mers atunci şi continuă
să meargă de atunci încoace – până de curând, când câţiva
oameni au avut curajul să sară din tren şi să se
întoarcă pentru a vedea ce punea totul în mişcare. 2
Cam atât despre sistem. Acum, cum să pui
lucrurile cap la cap. Cine avea să scrie e pentru Dumnezeu? Sigur că
nu James. Încercările sale în scriere cuprindeau doar patru
cărţi, toate copiate aproape în întregime de la alţii. Ellen, care
avea doar o educaţie de trei clase, nu scrisese deocamdată nimic
remarcabil. Nu era o combinaţie prea profitabilă într-o perioadă
când educaţia începea să prindă teren. Poate că într-un alt
timp şi într-un alt loc. Dar treptat, a avut loc strălucitul experiment
care a făcut ca lucrurile să meargă, sclipirea de geniu. De ce
să nu fure tot, în numele lui Dumnezeu? '
La urma urmelor, se mai întâmplase şi înainte
- sau aşa aveau să se
justifice apărătorii moderni ai credinţei adventiste după
vreo sută trei zeci de ani. A ajuns să se spună că sfântul
Luca a copiat de la sfântul Marcu şi că Pavel fura materiale de a
greci fără să le spună măcar. Ioan care a primit
apocalipsa fura ideile de la păgânii antici iar Iuda a făcut o
probă cu unele lucrări mai vechi. Chiar şi Moise, în loc să
ia cele zece porunci de la Dumnezeu, se spune că le-a luat de la Hammurabi,
un dătător de lege antic, sau chiar de la aţii dinaintea lui. 3
Era ceva natural în zilele lui Ellen. Înainte de
ea, fusese Emanuel Swedenborg, care a avut viziuni pentru rege şi familia
regală cam prin 1740. E a fondat o biserică şi a văzut o
grămadă de lucruri pe care aţii nu le-au văzut, din care
unele s-au întâmplat. Liderul quakerilor din America, Ann Lee, ca şi
Ellen, n-avea nici o educaţie dar le scria „mărturii” membrilor. Ca
şi doamna White, cerea "un tip special de îmbrăcăminte,"
şi "era împotriva războiului şi a cărnii de porc."
În 1792, Joanna Southcott, o servitoare de casă, cu părinţi
săraci şi puţină educaţie, a anunţat că e
proorociţă şi a declarat că transele ei i-au arătat
că Hristos avea să vină în curând. 4
Joseph Smith, faimos pentru secta mormonilor,
tocmai ieşise din scenă în 1844.
A fost o mare dezamăgire pentru el şi
pentru adepţii săi, căci a fost împuşcat.
Călătoria lui a fost scurtă. S-a născut în 1805 şi a
murit în 1844, anul în care doamna White începea să aibă
revelaţii. A fost sărac şi necunoscut până a început
să aibă "viziuni" şi "revelaţii" şi
să vadă îngerii şi să vorbească cu ei. A
învăţat despre a doua venire şi adepţii lui aveau să
devină Sfinţii zilelor din urmă (alte biserici erau păgâne
sau neamuri). Ca şi adventiştii, Biserica sfinţilor din zilele
din urmă a rescris Biblia prin profetul ei şi a primit noi
revelaţii – deşi unele cercetări recente par să confirme faptul
că materialul a fost furat. 5
Lista nu se termină. Mary Baker Eddy, faimoasa
fondatoare a ştiinţei creştine, a fost prezentă în
majoritatea viţii lui Ellen. Deşi gândeau diferit, discipolii
amândoura credeau că profetul lor e inspirat de Dumnezeu şi că
scrierile lor trebuie folosite pentru a interpreta biblia. Remarcabilul Charles
T. Russell, al cărui nume e legat de Turnul
de veghe şi martorii lui Iehova, a trăit şi el în perioada
lui Ellen. Adepţii lui cred că sunt singura biserică
adevărată şi că toate celelalte sunt "Babilonul."
Adventiştii ar trebui să subscrie la ultima parte, cu excepţia
faptului că se consideră pe ei singura biserică
adevărată. 6
Ellen începea încet să ia materialele altora.
La începutul anilor 1840 doi bărbaţi care au fost impresionaţi
de mişcarea lui Miller au fost Hazen Foss şi William E. Foy. În
Septembrie 1844 se presupune că Foss a primit o viziune că
adventiştii, cu încercările şi persecuţiile lor, erau în
drum spre Cetatea lui Dumnezeu. I s-a
spus că dac refuză să transmită mesajul celorlalţi
atunci acesta va fi transmis celui mai slab dintre copiii Domnului. Foy luase
şi el legătura cu viitorul şi spusese despre el în presă
şi la întruniri publice din ianuarie 1842. Îl ascultase Ellen pe Foy în
sala Beethoven din oraşul ei natal din Portland, Maine, pe când era copil?
Fiind înrudită cu Foss prin căsătorie, nu există nici un
motiv să credem că nu se poate să fi citit sau auzit despre
viziunile lui şi ale lui Foy.
Scena era acum perfectă pentru Ellen şi
Dumnezeu. Cei doi bărbaţi refuzaseră să vorbească
public despre viziunile lor, iar unuia
din ei i se spusese că Dumnezeu le va da celui mai slab dintre cei mai
slabi. Deci cine putea fi mai slab decât Ellen? a începutul anului 1842, pe
când nu avea nici 15 ani, avea o grămadă de probleme fizice şi
emoţionale, după cât spune ea însăşi. Avea încă
probleme în 1844. Chinul ei emoţional şi fizic putea fi rezultatul
dezamăgirii provocate de pierderea entuziasmului lui Miler în ce
priveşte lucrurile eterne. Cu unele reţineri datorate vârstei ei
şi lipsei ei de experienţă, a luat torţa din mâinile
căzute ale lui Foy şi Foss şi
a pornit la drum cu prima ei viziune 8 Era o copie aproape identică a
viziunilor pe care Foy şi Foss le-au recunoscut ca fiind din
partea lui Dumnezeu, şi era atât de aproape de original că garanta
succesul viitor ale unuia din cele mai remarcabile cazuri de "împrumut"
literar pe care le-a văzut lumea vreodată.
O ediţie a dicţionarului Webster defineşte
plagiatorul astfel:
Unul care fură scrierile altuia şi le publică cu numele său.... Luarea sau imitarea limbajului, ideilor şi gândurilor altui autor şi reprezentarea lor ca fiind lucrarea personală originală.... Actul furtului lucrării literare a altuia sau al introducerii pasajelor din scrierile altuia şi prezentarea lor ca aparţinându-i lui; hoţ literar
Oricât ar părea de dur, definiţia o
caracterizează pe Ellen la vârsta de 17 ani ca fiind o hoaţă –
una care a rămas aşa toată viaţa ei, cu încurajări
şi ajutor enorm din partea altora. Pare să fie o judecată foarte
dură. Mulţi din apologeţii din prezent ai lui Ellen White au
încercat s-o disculpe din această situaţie, sugerând că poate
Dumnezeu are un standard diferit pentru profeţi.9 Aţii par
mulţumiţi cu gândul că "toată lumea o făcea."
Se pare că le-a scăpat faptul că o asemenea logică, cerul
ar fi limita comportamentului uman.
Alţii credeau că "ea pur şi
simplu nu ştia." Dar sigur că muţi din aceia din jurul ei
din toţi aceşti ani ştiau şi erau frământaţi. Uriah
Smith, unu din editorii de la început, apoi pentru multă vreme de la Review,
ştia. În 1864 a
apărut următorul articol nesemnat pe pagina editorială:
Acesta e un cuvânt folosit pentru a semnifica "furtul
literar," sau luarea producţiilor altuia şi publicarea lor ca
fiind ale tale personale. În Criza mondială din 23 Aug.1864, găsim o poezie intitulată cum era de
aşteptat "Pentru Criza
mondială' şi semnată "Luthera B.
Weaver." Ceea ce ne-a surprins a fost faptul că a m găsit în ea
imnul nostru familiar,
"Sus pe munte obosită,
Umblă turma împrăştiată"
Această parte a fost scrisă de Annie R.
Smith, şi a fost publicată prima oară în Review, vol ii, nr. 8, pe 9 Dec.1851 şi apare în
cărţile noastre de imnuri de la prima ediţie scoasă de
atunci. Dar ce e mai grav e faptul că partea aceasta e mutilată,
deoarece versul al doilea, cel mai semnificativ, a fost scos,
"Acum ei caută lumina adevărului, şi merg pe urmele
ei;
Ţinând cele Zece porunci, sfinte, drepte şi adevărate.
Se hrănesc cu cuvintele vieţii,
Atât de plăcute la gust,
Ascultând toate vorbele Stăpânului şi plecându-se umili la picioarele
Sale."
Dar poate că acesta i-ar fi trădat cu
siguranţă originea, deoarece foarte puţini oameni din ziua de
azi , cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea, au ceva de
spus despre toate poruncile lui Dumnezeu. Dorim ca porţiuni din Review, sau
oricare din cărţile noastre să fie publicate la orice scară
şi tot ce cerem este ca să ni se facă dreptate,
recunoscându-ni-se dreptul de autor.! 10
Editorialul cinstit al lui Smith a avut un efect
de lungă durată asupra publicaţiei. În 1922, când Francis M.
Wilcox a devenit editor, Review a publicat două articolele scurte despre
subiectul furtului. Unu din ele, nesemnat, era o pagină editorială cu
titlul "Eşti un plagiator? Dacă da, te rog nu scrie
pentru Review."" Celălalt scurt articol intitulat "Plagiatul
Spiritual" de J. B. Gallion, era mai specific:
Plagiatul e actul prin care un autor sau scriitor foloseşte producţiile altuia fără să-i recunoască dreptul de autor. De exemplu, dacă ai scrie un articol în care ai băga "Psalmul vieţii" sau orice parte din el şi dacă ai permite publicarea lui cu numele tău, ca fiind propria ta producţie şi nerecunoscând dreptul poetului Longfellow, ai fi vinovat de infracţiunea plagiatului. "Ei bine," spui tu, "toată lumea ştie că Longfellow a scris 'Psalmul vieţii.' " Mulţi ştiu, e adevărat, dar mulţi nu ştiu. Cei care nu ştiu pot fi înşelaţi uşor; dar fie că ştiu, fie că nu ştiu, aceasta nu-ţi micşorează vina. Ai luat ce nu-ţi aparţine şi prin urmare eşti vinovat de furt literar. Poate că sunt puţini aceia care cad în păcatul plagiatului în lumea literară! 12
În acelaşi ton cu politica „sinceră
şi deschisă” a lui Review care pare să încurajeze
cititorii să se poarte cinstit, au mai fost şi cei care au încercat
s-o facă pe Ellen să adopte aceeaşi politică. Un articol
din iunie din Review din anul 1980 afirma că de îndată ce i
s-a spus ce greşit era să facă ceea ce făcea, e-a spus
tuturor că de atunci încolo va recunoaşte oricui dreptul de autor. Un
cititor scria pentru Review întrebând
data acestei conversaţii şi recunoaşteri remarcabile. Iată
răspunsul pe care restul publicului cititor nu l-a citit niciodată:
Cereţi data când Ellen White a dat instrucţiuni ca autorii din materialul citat să fie incluşi în notele de subsol din scrierile ei. Dat era cam prin 1909. Mai întrebaţi şi prin ce lucrări de mai târziu s-au aplicat aceste instrucţiuni. Singura carte unde s-au aplicat a fost Tragedia veacurilor care a fost apoi republicată cu aceste note de subsol în 1911? 13
Iată. În 1909, data de mai sus, Ellen avea
atunci 82 de ani,cu şase ani înainte de a muri. În aproape 70 de ani de
furt de idei, cuvinte, fraze, n-a mărturisit nici măcar odată
ceva specific. Editorii făceau o declaraţie vagă referitoare la revizuirea
Tragediei veacurilor – numai
după ce cartea iscase mute controverse.
Scuza finală pentru profeţi şi
văzători, atunci când descoperirile sunt prea aproape de ei, este
că Dumnezeu le-a cerut să o facă,că văd şi spun
lucruri pe care alţii e-au spus şi că pot să vadă
şi să spună exact aceleaşi cuvinte ca şi alţii
deoarece Dumnezeu li le-a dat lor mai întâi. Pur şi simplu n-au spus
nimănui până n-au fost descoperite.
Robert W. Olson, actualul preşedinte de la Fundaţia
White, adoptă această abordare în lucrarea lui din 1 septembrie 1978,
intitulată, "Limbajul lui Wylie folosit pentru a descrie ceea ce ea
văzuse deja pe 15 mai 1887." Lucrarea face o comparaţie între
jurnalul lui Ellen, scris în Elveţia în 1887 şi un citat a lui James
A. Wylie din Istoria Protestantismului, 1876. Iată-l: 14
Ellen G. White
|
James A. Wylie
|
Zurich e plăcut situat pe malul lacului Zurich. E o întindere maiestoasă de apă, împrejmuită de mauri înalte, acoperite cu vii şi păduri de pin, din mijlocul cărora strălucesc cătune şi vile, printre copacii şi dealurile cultivate care conferă varietate şi frumuseţe priveliştii, în timp ce departe, la orizont, gheţarii strălucesc aurii printre nori. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţi se dau înapoi a ţărm şi, permiţând luminii să străbată până la suprafaţa lacului şi pe încântătoarele sale ţărmuri fertile, dă o frumuseţe peisajului pe care creionul sau pensula artistului n-ar putea s-o egaleze. Lacul vecin Zug contrastează puternic cu Zurich. Apele liniştite şi ţărmurile somnoroase par veşnic înfăşurate în umbre. [ms. 29-1887] |
Zurich e plăcut situat pe ţărmul lacului cu acelaşi nume. E o întindere maiestoasă de apă, înconjurată de maluri ce se ridică uşor, îmbrăcate ici cu vii, acolo cu păduri de pin, printre care strălucesc cătune şi vile albe care dau viaţă peisajului, în timp ce departe, la orizont, gheţarii se amestecă cu norii aurii. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţii se dau înapoi de la ţărm şi, permiţând luminii să cadă liber pe faţa lacului şi pe ţărmurile lui încântătoare şi fertile, conferă peisajului văzut din oraş o prospeţime şi un aer care contrastează puternic cu acu învecinat Zug, ale cărui ape liniştite şi ţărmuri somnoroase par veşnic înfăşurate în umbrele munţilor maiestuoşi. |
Ideea că Ellen a văzut mai întâi totul
de la Dumnezeu, în cuvintele oricărei persoane de la care copia nu-i era
nouă lui Olson. În 1889, la Healdsburg, California, unii din
apărătorii lui White au avut o discuţie aprinsă cu membrii
grupului pastoral local. După ce le-au arătat zeci de comparaţii
de la autorii pe care Ellen îi folosise pentru materialul ei, pastorii din
Healdsburg au spus:
Liderul Healey vrea ca acest comitet să creadă că nu e o femeie citită. Şi le-a cerut să creadă că faptele istorice şi chiar citatele i-au fost date în viziune, fără să depindă de surse obişnuite de informaţii. Observaţi că Wylie îi recunoaşte atunci când citează bula papală iar Doamna White n-o face. E important să observăm cel puţin că Wylie, un scriitor neinspirat, a fost mai cinstit din acest punct de vedre decât doamna White, care pretinde că toate faptele istorice şi chiar şi citatele îi sunt date în viziune. Probabil un caz de viziune defectuoasă. 15
Iată nişte pastori, care probabil
credeau în inspiraţie şi viziuni, care nu vroiau să accepte
ideea că Dumnezeu trecuse cu vederea mijloacele omeneşti pentru a
ajunge la oameni cu ajutorul ui Ellen.
Ceea ce fac majoritatea oamenilor atunci când, în
aşa-numitul lor zel religios,
lucrurile devin atât de încurcate ca în cazul lui Ellen şi al scrierilor
ei, este să dea vina pe Dumnezeu. Adam a făcut acest lucru când Satan
a înşelat-o pe Eva.
Adventiştii de la Fundaţia White au făcut acelaşi
lucru când au avut ideea că Însuşi Hristos a copiat puţin când
ne-a dat Porunca de aur din Matei 7:12. Presupunând că într-adevăr a
luat-o de la Rabinul Hillel, care avusese această idee în urmă cu o
generaţie,' 6 sigur că tehnic nu e nici o problemă ca Dumnezeu să fure, deoarece se presupune că totul Îi
aparţine, dar se pare că ne dă nouă tuturor un exemplu
prost.
Există două motive pentru care Ellen a
furat materialul altora, ni se spune acum în lucrarea din 1979 de la Fundaţia
White. Primul motiv este că nu putea să scrie prea bine. E o abordare
destul de nouă pentru adventişti, deoarece i-au citat cuvintele,
propoziţiile şi paragrafele cuvânt cu cuvânt timp de aproape un secol
în dezbaterile lor în scris şi orale – declarând întotdeauna
frumuseţea scrierilor ei. Al doilea
motiv este că Dumnezeu a
lăsat afară din Canon foarte mult material necesar pentru a face
întregul inteligibil. '7 Cu mult ajutor de la personalul ei, viziunile lui Ellen
au reuşit şi până în secolul XX au fost adăugate la Canon mai multe lucruri decât
ştia chiar Dumnezeu. Se pretindea întotdeauna că niciodată n-a
adăugat nimic a Canon. Dar când
oamenii de la Fundaţia White au adunat toate cuvintele pe care le-a scris,
au ajuns la cifra de 25,000,000 de cuvinte. Specialiştii spun că,
chiar şi atunci când aproximăm punctele şi alte semne de
punctuaţie, apar o grămadă de tunuri (lb. engl. canon -tun) care
trag în oameni!
În acelaşi articol din 1979 de la
Fundaţia White ni se spune că Ellen nu ştia adesea ce face.' 8 Poate
că era adesea inconştientă, în acest caz deoarece membrii
comitetului de la Glendale care s-au întrunit în ianuarie 1980 pentru a examina
acuzaţia că ea copiase de la cei din jurul ei mult mai mult decât
ştiau ceilalţi, sau cel puţin decât recunoşteau
ceilalţi, au spus că furtul era mult mai mare decât se
aşteptaseră şi că cifra era alarmantă! 19 ultimul grup
care a ajuns să vadă şi să spună acelaşi lucru a
fost cel de la conferinţa bibică din 1919. A fost dat afară din
cauza eforturilor sale iar raportul său devastator „s-a pierdut” până
când, de curând, cineva de a bibliotecă a dat peste raportul întrunirii. (Spectrum,
cu statutul său independent, a publicat acest raport în 1979 fără
formalitatea unui permis 20)
Comitetul de la Glendale din ianuarie 1980 – a
încetat şi el să mai existe imediat – a purtat mute discuţii la
nivel înalt referitoare la care ar fi cuvântul, cel mai potrivit pentru a fi
folosit -"împrumut" "plagiat," sau "parafrazare."
Nu s-a suflat nici măcar o sugestie nimănui (nici măcar în
camera bărbaţilor din timpul pauzelor) că exista posibilitatea
ca Ellen să fi furat materialul. 21 Dar dacă una din definiţiile
dicţionarului ale cuvântului împrumut
e acceptabilă ("a lua sau
obţine ceva cu promisiunea de a returna acel lucru sau echivalentul lui"),
atunci nici ea nici ajutoarele ei n-au simţit că „împrumutau” ceva.
Nu numai că au negat că ar fi luat
vreodată ceva (până când dovezi mai recente au arătat că a
făcut-o) dar s-a spus mereu că Dumnezeu a făcut-o. În 1867 Ellen
a spus:
În 1876 spunea:
Plasându-se împreună cu scrierile sale la un
nivel din ce în ce mai ridicat, spunea în 1882:
Odată cu trecerea timpului, aceste
pretenţii au crescut, până când a fost gata să se întreacă
pe sine însăşi (1882):
Apoi punea întrebarea:
O problemă a fost faptul că Daniel March,
în cartea ui Scene nocturne din Biblie scrisese cu ani în urmă:
Expresiile mi s-a arătat au ajuns să ie un
obicei, căci erau din ce în ce mai dese.
Dacă nu te simţi vinovat şi vrei
să petreci ceva timp uitându-te prin lucrările altora, vei găsi
aceleaşi lucruri, cu excepţia expresiei mi s-a arătat în lucrările unui scriitor dinaintea ei pe
care-l citise şi-l admirase:
Practicile acestea pot fi unul din motivele pentru
care Fundaţia White avea să scoată declaraţia
interesantă de pe caseta lor din 1980, care spunea că unele din
expresiile ei mi s-a arătat erau
cunoscute. 30 Iată care e cuvântul. Poate avea sensul că cel
puţin un motiv, dacă nu toate, pentru care au trebuit să fie
schimbate expresiile mi s-a arătat din scrierile de la început ale lui Ellen a
fost faptul că ajutoarele ui Ellen începeau să cunoască
problema.
Referitor la „ajutoare", William S. Sadler avea să scrie mai
târziu că cercetările arătau că majoritatea misticilor
şi magicienilor timpurilor moderne îşi luaseră „precauţia
de a se înconjura de complici pregătiţi şi de încredere.'' 31 Ne
vom întâlni mai târziu cu complicii de încredere ai lui Ellen.
Ceea ce nu ştia Sadler despre aceste ajutoare
era faptul că ei au ajutat-o pe Ellen "să împrumute" viziunile
ei. În una din ilustraţiile remarcabile din înşelătoria
„împrumutului”, Ellen avea să
scrie un articol în Review and Herald din 4 aprilie 1899, care
avea să apară mai târziu în Mărturiile
ei către biserică. Avea
să spună:
Ceea ce e incredibil despre acest articol este
că majoritatea materialului a fost luat din cartea Marele Învăţător, scrisă
de John Harris în 1836. Astfel, ea pune cuvintele lui John Harris în
gura lui Dumnezeu ca fiind viziunea ei. Nu era aşa. Cuvintele pe care le-a
copiat erau de fapt scrise în introducerea cărţii lui Harris, de către Herman Humphrey, care,
ca preşedinte al colegiului Amherst, scria introducerea pentru prietenul
său Harris 33
Adventiştii moderni au întrevăzut acest fiasco
în publicaţia denominaţiei, Review and Herald, dar nicăieri nu s-a recunoscut că
Harris îi fusese de mare ajutor lui Ellen la scrierea Dorinţei
veacurilor, Faptelor apostolilor, Fundamentelor educaţiei creştine, Sfaturilor
către profesori, ca şi
la alte cărţi ale ei. 34 Oricâtă bravadă s-ar fi
făcut în Review, tot nu se putea da nici o explicaţie
satisfăcătoare pentru felul în care Harris şi Marele Învăţător au ajuns să fie Dumnezeu, Marele
Învăţător, prin intermediul lui Ellen White. Iar această
tranziţie a avut loc de mai multe ori prin creionul lui Ellen. 35
1. Levitic 24; Neemia 13; Fapte
5.
2. Donald R. McAdams,
"Vederi schimbătoare despre inspiraţie: Studii despre Ellen G.
White în anii 1970," Spectrum 10, nr. 4 (Martie 198()): 2741.
3. Robert W. Olson,
"Folosirea de către EGW a surselor neinspirate ,"
fotocopiată (Washington: Ellen G. Fundaţia White, 9 Noiembrie 1979),
p. 1718. Discuţii ulterioare redate şi fotocopii răspândite de
membrii de la Fundaţia White, extinse pe tema împrumuturilor biblice.
4. D[udley] M. Canright, Viaţa doamnei E. G. White: profetul adventiştilor de ziua a şaptea;
Falsele ei pretenţii respinse (Cincinnati: Standard Publishing
Company, 1919), p. 1831.
5. Wayne Cowdrey, Donald R.
Scales, Howard A. Davis, Cine a scris de
fapt cartea lui Mormon? (Santa
Ana, CA: Vision House, 1977). Această carte oferă o adresă la
care există şi casete cu acest subiect.
6. Canright, Viaţa doamnei E. G. White
, p. 2531.
7. Francis D. Nichol, ea., Enciclopedia adventiştilor de ziua a
şaptea, Seria Referinţe -
comentarii , 10 vol. (Washington: Review and Herald Publishing Association,1976),
vol. 10, p. 474:
8. EGW, Schiţe din viaţa lui
Ellen G. White (Mountain View; Pacific Press Publishing Association,
1915), p. 2631. EGW, experienţe
şi învăţături creştine (Mountain View: PPPA, 1522), p. 5761. Jack W. Provonsha,
"Era Ellen White o
escroacă?" fotocopiată (Loma Linda University, Departamentul
religie, 1980).
10. [Uriah Smith, ed.],
"Plagiatul," Review 24 (6 Septembrie1864): 120.
11. [Francis M. Wilcox, ed.],
"Sunteţi o plagiatoare?" Review 99 (23 Martie 1922): 32.
12. J. B. Gallion,
"Plagiatul spiritual " Review (J 99 (23 Martie 1922): 21.
13. Scrisoare de la Review către [pseud.] (29 iulie 1980).
14. Robert W. Olson,
"Limbajul lui Wylie folosit pentru a descrie ceea ce ea văzuse
deja," Ms. numărul 655, fotocopiat (Washington: Fundaţia EGW (12
Septembrie 1978). Această publicaţie de la Fundaţia White cita
Ms. lui EGW nr. 291887 ("Jurnal al lucrării din
Elveţia-8")scris în Basel din I ianuarie până în 15 Mai 1887;
şi Istoria protestantismului a
lui James A. Wylie, vol. 1, 1876, p. 43536.
15.Uniunea pastorilor de la
[Healdsburg], "E doamna E. G. W. o plagiatoare? " Healdsburg
[California] Enterprise, 20 Martie1889, p. 1.
16. Olson, "Folosirea de
către EGW a surselor neinspirate," p. 1619.
17. Ibid., pp. 79.
18. Ibid., p. 12.
19. Comitetul de la Glendale ,
"Ellen G. White şi sursele ei," casete, 2829
20. [Conferinţa
biblică], " Conferinţa biblică din 1919," Spectrum 10,
nr. l
21. Comitetul de la Glendale
(1980), casete.
22. EGW, Mesaje selectate, 3
cărţi. (Washington: RHPA, 19585880), cartea l
23. EGW, Mărturii pentru
biserică, vol. 4, p. 14748. Mărturia 27 (1876).
24. Ibid., vol. 5, p. 66.
Mărturia 31 (1882).
25. EGW, Mesaje selectate,cartea. l, p. 27.
26. Ibid.
27. Daniel March, Scene nocturne din Biblie (Philadelphia: Zeigler, McCurdy
& Co., 1923), p88
28. EGW, Mărturii, vol.3,
p.141. Mărturia 22 (1872).
29. L(arkin) B. Coles, Filosofia sănătăţii:Principii naturale de sănătate
şi remedii (Boston: Wllliam D. Ticknor & Co., 1849, 1851,
1853), p. 144145.
30.Scoasă de Fundaţia
White la sesiunea Conferinţei generale din 1980 din Dallas, Texas.
Interviu lui Robert Spangler cu Robert Olson şi Ron Craybill.
31. William S. Sadler. Adevărul despre spiritualism. (Chicago:
A.C. McClurg & Co. 1923). P88
32.John Hams, Marele învăţător (Amherst: T. S. & C. Adams,
1836: Boston: Gould and Lincoln, 1870) p, 1418: Vezi şi EGW, Mărturii
pentru biserică, vol.
6, p. 58-60.
33. Ibid.
34. Vezi Apendice şi Review
and Herald, Aprilie 2, 1981, "A „împrumutat” doamna White când a
relatat o viziune?" p. 7.
35. Vezi EGW, Mărturii către
pastori, (Mountain
View, Pacific Press Association, 1923), p. 193., John Harris, Marele învăţător, p. 58.