S-a scris despre Ellen şi „împrumuturile” ei
mult mai mut decât cineva poate să înţeleagă şi să
primească. Fără îndoială că vor fi scrise multe alte
lucruri, pe măsură ce alţii vor încerca să-şi
limpezească mintea şi inima de părerile greşite pe care
le-au avut atâta timp. Uşi care au fost închise timp de o sută de ani
sau mai mult sunt acum deschise cu durere de o altă generaţie. Sperăm
că mulţi au pus piciorul în prag pentru a ţine uşa să
nu se trântească la loc. Se pare
că unii din cei ce au scris înainte de anii 70 pentru a protesta împotriva
celor ce se întâmplau au întâmpinat o asemenea opoziţie încât o generaţie sau două de
adventişti a crescut în eroare. 'Vor apărea şi alte materiale pe
măsură ce timpul o va cere şi învăţaţii vor
continua să descopere ce se ascunde sub aparenţe. De-a lungul anilor
s-au spus mult3e despre secretul proprietăţilor White şi despre
politica lor extrem de severă, chiar faţă de prietenii bisericii
care caută informaţii ce duc la adevăr. Incapacitatea de a avea
acces la materialul sursă fără a creşte suspiciunea. Dar
vremurile s-au schimbat din 1844. Acum, singurele uşi care au rămas
într-adevăr închise sunt cele care duc la mintea comunicatelor din ziua de
azi, care, cu o loialitate oarbă , continuă să repete "linia
partidului," zeloţi cărora nu le pasă de corectitudine sau
cinste. Aceste uşi sunt cel mai greu de deschis, căci au fost închise
de aceia despre care credeau că au dreptul să creadă în ei – ale
căror minţi, la rândul lor, au fost închise de frica de a gândi sau
cerceta ca să nu se abată asupra lor blestemul propagandiştilor.
Mult mai rău e în cazul acelora care se tem că Dumnezeu, care-i pune
mereu la încercare cu astfel de teste, vrea ca orbii să-i conducă pe
orbi prin deşert.
Studiile au stabilit câteva idei incontestabile.
Chiar Robert Olson, de la Fundaţia
White, a recunoscut acest lucru în scrisoarea lui din 4 Septembrie 1980:
Vreau să vă asigur că . . facem tot ce se poate din ceea ce credem că trebui să facem. Lucrarea de 19 pagini despre modul în care Ellen White a folosit surse neinspirate a fost publicată în ziarul Australian Division Union. A fost tradusă şi în germană şi publicată pentru toţi lucrătorii noştri din Germania de vest. O versiune oarecum modificată a articolului a fost publicată în oaia semestrială a şcolii de Sabat, scoasă în mod curent în Lincoln, Nebraska. Am pus acest articol la îndemâna preşedinţilor conferinţei noastre şi am prezentat această problemă la multe întâlniri ale lucrătorilor noştri atât aici cât şi în străinătate. Totuşi, avem sentimentul că acesta e doar un pas preliminar. Comitetul conferinţei generale a votat să-l întrebăm pe unul din profesorii noştri de la Universitatea Andrews să înceapă un studiu de doi ani în care să cerceteze în adâncime scrierile lui Ellen White despre viaţa lui Hristos, mai ales problema împrumuturilor literare. 2
Putea fi acesta acelaşi Robert Olson care a
stat înaintea unui public la Loma Linda cu mai puţin de doi ani în
urmă şi spunea că n-are nici un rost toată această
discuţie despre Ellen şi scrierile ei? 3 Pe de altă parte,
afirmaţia lui Olson nu poate însemna că există o nouă
politică deschisă în birourile Fundaţiei White. O scrisoare de
mai târziu în acel an (Octombrie 1980) arată cât de închis rămâne
acel birou: "Liderul abordează aceste probleme aşa cum ar trebui."
4 Iar cuvintele lui către grupul de acolo cu doi ani în urmă nu erau inutile
când spunea că acel ales să facă lucrarea va...nu va costa
Fundaţia White nimic pentru timpul acordat de Jim [Cox], şi cred
că putem sta destul de aproape de el pentru ca concluziile la care ajunge
să fie în esenţă aceleaşi cu concluziile pe care noi le-am
trage dacă am ace ni înşine lucrarea. Am putea să-i cerem lui
Jim să facă un raport către o comisie la două sau trei
săptămâni. 5
Dar presa e mai puternică decât sabia. Sabia
lui Olson s-a tocit în luptă cu presa, chiar dacă acea presă era
maşina de copiat. Membri din unele părţi ale lumii au realizat
pentru prima dată amploarea problemei folosiri ilegale a lui Elen a
lucrării predecesorilor ei şi faptul că trebuiau să existe
răspunsuri la unele întrebări. În toată lumea, mulţi
adventişti nu mai vor să accepte răspunsurile lipsite de
etică pe care li le-a dat propagandistul lor.
Problemele etice pot fi rezumate prin examinarea
dovezilor care indică faptul că multe cercetări din ultimii ani
au adunat informaţii substanţiale despre viaţa şi scrierile
lui Ellen.
1. Acum e clar că Ellen n-a fost originală în scrierile ei; şi-a luat
materialul din alte surse—despre toate subiectele, în toate domeniile şi-n
toate cărţile. 6
2. Tot aşa de clar este şi faptul
că Ellen a fost într-adevăr influenţată foarte mult de
circumstanţe, asociaţi
şi alţi scriitori religioşi din care s-a inspirat (copiind,
parafrazând şi tot aşa).7
3. Singura dezminţire care a fost
făcută cunoscută pentru public (introducerile la ediţiile
din 1888 şi 1911 ale Tragediei veacurilor) nu abordează
cinstit aceste probleme. De ce ar cita cineva din lucrarea publicată a
altuia fără să aibă intenţia de a cita autoritatea
celuilalt?
4. E un fapt recunoscut acum că Ellen a avut mult mai mult ajutor decât au
crezut membrii bisericii şi că aceste ajutoare au jucat un rol
important în selecţionarea, aranjarea şi editarea mazerialului.8 Ba
mai mult, pe lângă asistenţii editori care sunt destul de bine
cunoscuţi - Marian Davis, Clarence C. Crisler, Dores E. Robinson, Mary
Steward, Fannie Bolton, Mary H. Crisler, Sarah Peck, Maggie Hare şi H.
Camden Lacey - o publicaţie de mai târziu a lui Willie White atrage atenţia asupra altora mai
puţin cunoscuţi: "Din 1860 înainte, unele din
manuscrisele ei pentru publicare şi unele din mărturiile ei au fost copiate
de membrii din familie" 9 A numit apoi copişti ca Lucinda Abbey Hall,
Adelia Patten Van Horn, Anna Driscoll Loughborough, Addie Howe Cogshall, Annie
Hale Royce, Emma Sturgis Prescott, Mary Clough Watson şi doamna J. L.
Ings. Se poate să mai fi fost şi alţii.
5. Ellen n-avea ultimul cuvânt referitor la ce se
scria şi la ce se publica. 10 Chiar dacă se poate dovedi că
„avea mereu controlul”, aceasta n-ar rezolva problema de etică.
6.Nu se poate afirma cu o
conştiinţă curată că problema celor care vedeau
şi înţelegeau ce se petrece era "inspiraţia verbală".
Ştiau ce se petrece şi n-au acceptat scrierile ca din partea lui
Dumnezeu şi n-au închis ochii la ceea ce se întâmpla. 11
7. Dacă cineva îşi exprima convingerile
referitoare a aceste probleme, acea persoană primea o mărturie
incriminatore sau i se cerea să plece sau chiar mai rău, era
numită duşman al bisericii şi al adevărului.12
8. Nu toţi părinţii şi
lucrătorii de la început ai bisericii au acceptat sau au crezut că
tot ce scria Ellen venea de la Dumnezeu şi era întotdeauna inspirat.
Autoritatea ei nu era decisivă pentru ei. 13
9. Chiar şi Ellen ştia foarte bine ce se
întâmpla, contribuia la aceasta şi-i încuraja pe cei care lucrau pentru ea
să facă acelaşi lucru şi să nu spună nimic despre
asta. 14
Această ultimă afirmaţie (punctul
9) pare să creeze cea mai mare problemă etică pentru biserica
adventistă în prezent. Robert Olson a acuzat că abordarea unei
singure persoane "este să-i facă pe ascultătorii săi
să creadă că Ellen White era necinstită şi îi
înşela." 15 Din cauza naturii sensibile a acestei acuzaţii, nevoie de martorii care ştiu să
depună mărturie despre ceea ce au văzut sau au auzit.
Nimeni din cei care-o apără Ellen şi
faptele ei n-a trăit când s–au întâmplat acestea. Nici chiar nepotul ei Arthur
nu poate fi un martor acceptabil. Bunica lui avea peste 80 de ani când s-a
născut. Orice lucrare făcuse ea pentru biserică , el n-a putut
să observe sau să ştie acest lucru. Sigur că Ronald D.
Graybill şi Robert W. Olson (amândoi din birourile proprietăţii
White) n-au fost prezenţi şi prin urmare nu pot fi martori de
încredere. Mai mult, toţi trei au prejudecăţi întipărite în
sine şi conflicte de interes. Poziţiile, reputaţiile lor şi
compensaţiile financiare îi fac de neacceptat în orice curte de
judecată ca martori de încredere. Singurul avantaj pe care îl au
faţă de cei din vremurile noastre e accesul la materiale şi
informaţii pe care refuză să le divulge. Dar au existat martori
care au văzut şi au vorbit. Trebuie să vină înaintea
curţii, chiar dacă într-o formulă incompletă.
Unul din fondatorii bisericii, scriitor studios,
editor. Contemporan cu Ellen White, prietenul şi ajutorul ei. Unele din
ideile şi cuvintele lui au fost incluse în materialul ei tipărit pe
măsură ce-şi formula teologia. J. N. Andrews, care era atunci în
Battle Creek, era foarte interesat.
După una din întâlniri, i-a spus că unul
din lucrurile pe care le spusese ea semănau mult cu o carte pe care o
citise el. Apoi a întrebat-o dacă a citit Paradisul pierdut.... După
câteva ziler, liderul Andrews a venit acasă la ea cu o copie a Paradisului
pierdut şi i-a oferit-o.16
Editor la Review în timpul lui Ellen White, prieten
personal al familiei White; scriitor al cărui material se
regăseşte în teologia lui Ellen în câteva din cărţile ei.
Mi se pare că mărturii au ajuns în acest
format în aşa fel încât n-are nici un rost să încerci să aperi
pretenţiile aberante din prezent.
Evanghelist, pastor, învăţător,
administrator. A însoţit-o pe Ellen White în Australia şi i-a
apărat mereu scrierile şi reputaţia. „.... Dacă toţi
fraţii ar fi dispuşi să cerceteze această problemă cu
sinceritate şi pe îndelete cred că s-ar găsi un teren comun pe
care să putem sta cu toţii. Dar unii sunt atât de dogmatici şi
încăpăţânaţi încât cred că orice încercare din partea
mea în acest sens ar duce doar la diviziune în trup. "' 17
Părăsindu-mi camera, am trecut prin
faţa camerei sorei White şi pentru că era deschisă m-a
văzut şi m-a chemat în cameră, apoi mi-a spus "Am probleme,
frate Starr şi aşa vrea să stăm de vorbă." Am
întrebat-o ce probleme avea şi mi-a răspuns "Scrierile mele,
Fannie Bolton." 18
Editor asistent al lui Ellen White în Australia. Adesea
lăudată pentru editorialul ei şi abilitatea de a scrie.
Concediată de Ellen.
Ani de zile am încercat să împac ceea ce
părea a fi inconsistenţă în lucrare cu cererea din lumea literaturii
ca un autor să-şi recunoască editorii şi să
recunoască dreptul lucrărilor din care citează. Susţinând
că sora White nu era deschisă în această problemă, am
presupus că susţin un principiu de dreptate şi cinste
literară şi m-am considerat un martir al adevărului 19
Prieten al familiei White; frate vitreg al lui
John Harvey Kellogg; probabil primul adventist care a ajuns în California şi
a ţinut întâlniri de evanghelizare.
În 1894 [în Australia] doamna White mi-a spus
că Marian Davis şi Fanny Bolton se ocupau de scrierea Tragediei
veacurilor şi pregătirea ei pentru tipar. Mi-a mai spus că
aceste fete erau responsabile cu anumite lucruri care intrau în cărţi
sub forma în care intrau.... Doamna White nu mi-a spus exact ce rău
făceau fetele. Cred că motivul pentru care mi-a spus aceste lucruri
era că Fanny Bolton venise la mine.... i-am spus exact ce-mi spusese Fanny....
"Ei, ' mi-a spus sora White cu căldură, "Fanny Bolton n-o
să mai scrie nici un rând pentru mine..." De atunci mi s-au deschis
ochii.
Chirurg, inventator, preocupat cu
sănătatea, scriitor, lector, învăţător, om de afaceri. Pentru multă vreme prieten personal
al familiei White. „ Nu cred în infailibilitatea ei şi n-am crezut
niciodată. Acum opt ani i-am spus în faţă că unele din
lucrurile pe care mi le-a trimis ca mărturii nu erau adevărate,
că nu coincideau cu faptele şi că ea însăşi şi-a
dat seama de asta. Am o scrisoare de la ea în care îmi explică cum mi-a
trimis unele lucruri.... Ştiu că oamenii merg la sora White cu un
plan sau o schemă pe care vor să şi le împlinească cu
sprijinul ei iar apoi să poată spune"Domnul a vorbit" şi
ştiu că asta e o fraudă, se profită necinstit de
minţile şi conştiinţele oamenilor... Şi nu-mi place
acest lucru, după cum i-am spus lui W. C. White cu multă vreme în
urmă. 21
Nepoată; fiica sorei lui Ellen White, Caroline.
Deşi nu era adventistă, a fost o vreme asistent literar, agent
publicitar şi ajutor al scrierilor doamnei White. Concediată de Ellen.
[George B. Starr citând-o pe Ellen White] Vreau să vă spun o viziune
pe care am avut-o pe la ora 2:00 azi dimineaţă.... Deasupra mea mi-a
apărut o caleaşcă de aur trasă de cai de argint iar Isus,
era maiestuos aşezat în caleaşcă. Am fost foarte impresionată
de măreţia acestei viziuni .... Apoi, am auzit cuvintele de dincolo
de nori, de pe buzele lui Isus, "Fannie Bolton e adversarul tău! . .
." Am avut aceeaşi viziune n urmă cu şapte ani când nepoata
mea, Mary Clough, se ocupa de scrierile mele. 22
Timp de 50 de ani a slujit în diferite slujbe în
Asociaţia de publicare a lui Review and Herald şi în biserică,
în trei oraşe. Prieten al familiei White.
Ştiam că o mare parte din ea ["Cum
să trăieşti"] era împrumutată .... [Referindu-se la "Schiţe
din viaţa lui Pavel"] am spus că doamna White nu-şi scrie niciodată
prefaţa la cărţi; Ştiu că alţii o scriu; şi
am spus-o şi am afirmat formal în prefaţa cărţii că
astfel de lucruri au fost luate din alte lucrări, că ceea ce a fost
copiat cuvânt cu cuvânt trebuia pus sub formă de citat, sau în litere
diferite sau cu note de subsol sau orice altceva ce fac de obicei tipografii....
Niciodată nu citeşte pentru a corecta .... Sora White nu stătea niciodată în birou
ca să corecteze ceea ce trebuia corectat .... Ştiţi că în
vremea liderului James White] scrierile ei erau tratate la fel cum o fac eu
acum. 23
Pastor, administrator; cunoscut ca unul din cei
mai puternici lideri ai bisericii adventist; preşedinte al
conferinţei generale din 1901-22. Prieten foarte apropiat al familiei; în
Australia.
Ştiţi ceva despre cărticica aceea,
"Viaţa lui Pavel." Ştiţi în ce dificultate ne-a pus.
Nu putem pretinde că întreaga carte a fost inspirată pentru că a
fost dată de-o parte şi a fost făcută prost. N-au fost
acordate drepturile de autor şi unele lucruri s-au strecurat în Tragedia
Veacurilor - lipsa acordării drepturilor de autor..... Personal, nu mi-a
zdruncinat niciodată credinţa dar sunt persoane care au fost foarte
rănite de asta şi cred că motivul este faptul că au pretins
prea mult pentru aceste scrieri. 24
Profesor de religie la colegiu; prezent la a 19-a
conferinţă biblică.
Dar mi se pare că asemenea cărţi ca
"Schiţe din viaţa lui Pavel," "Dorinţa veacurilor,"
şi "Tragedia veacurilor," au fost compuse diferit de către
secretarii ei, faţă de cele nouă volume ale Mărturiilor. 25
Unul din marii educatori ai adventismului; învăţat
în doctrinele biblice; editor la Review; fondator a două dintre colegii,
preşedinte la trei. A ajutat la corectarea şi a contribuit la
strângerea materialului pentru cărţile lui Ellen White. „Mi se pare
că o mare responsabilitate apasă asupra noastră, a celor care
ştim că există greşeli grave în cărţile noastre
autorizate şi totuşi nu facem nici un efor să le corectăm. Oamenii
şi lucrătorii noştri obişnuiţi se încred în noi
să le oferim afirmaţii demne de încredere şi folosesc
cărţile noastre ca autoritate suficientă pentru predicile lor,
dar an după an îi lăsăm să meargă înainte şi
să afirme lucruri despre care ştim că nu sunt adevărate....
Mi se pare că am practicat înşelătoria, deşi nu
intenţionat, în multe din cărţile ei şi că nu s-a
făcut nici un efort important pentru a nu mai abuza de minţile
oamenilor. 26
Pastor, editor, secretar al libertăţii
religioase la Conferinţa generală.
Folosirea unor atât de multe materiale scrise de
alţii în scrierile sorei White, fără citate sau
recunoaşterea autorului, i-a creat destul de multe probleme ei şi
scrierilor ei. Unul din obiectivele principale ale ultimei revizuiri a
„Tragediei veacurilor” era să rezolve astfel de probleme; şi unul din
motivele principale pentru care „Schiţe din viaţa lui Pavel" n-a
mai fost republicată a fost aptul că au existat multe astfel de
erori. 27
Profesor al Bibliei şi al limbilor Bibliei la
cinci colegii adventiste; pastor. Prieten personal al familiei White.
Sorei Marian Davis i s-a încredinţat
pregătirea "Dorinţei veacurilor" şi . . şi-a
adunat materialul din orice sursă disponibilă..:. Era foarte
preocupată cu găsirea materialului potrivit pentru primul capitol (şi
de asemenea şi pentru alte capitole) şi am făcut tot ce am putut
ca să o ajut; Şi am motive întemeiate să cred că a apelat
frecvent la profesorul Prescott pentru un ajutor asemănător, din
partea căruia a primit mult mai mult ajutor decât puteam să-i dau eu.
un raport din ziarul local al studiului lor
comparativ a cinci cărţi despre care au hotărât că Ellen
le-a copiat; Martie 20,1889. Liderul Heale intenţiona să facă
comitetul să creadă că nu e o femeie care citeşte. Le-a mai
cerut să creadă că aptele istorice şi chiar citatele îi
sunt date în viziuni, fără să depindă de sursele normale de
informaţie ... Oare un critic literar, judecând după citatele incluse
şi comparaţia pasajelor indicate, n-ar ajunge la concluzia că
doamna White a avut în faţă cărţile deschise şi a luat
din ele atât idei cât şi cuvinte la scrierea „Tragediei veacurilor' vol.
IV? 29
Unul din fondatorii şi organizatorii
Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea. Învăţător; editor, om de afaceri, pastor,
administrator. Soţul lui Ellen. Orice creştin este obligat să ia
Biblia ca regula perfectă de credinţă şi viaţă.
Ar trebui să se roage fierbinte ca să primească ajutorul Duhului
Sfânt în căutarea adevărului sfânt în Scripturi şi pentru
întreaga lui trăire. N-are libertatea să se întoarcă de la ele
pentru a trăi prin incertitudini. În momentul în care face acest lucru,
plasează greşit darurile şi-şi asumă o poziţie
extrem de periculoasă. Cuvântul ar trebui să vină înainte de
toate iar ochiul bisericii ar trebui să fie aţintit asupra lui, ca
regulă de viaţă şi sursă de înţelepciune, din
care să înţelegem care ne e datoria în toate "faptele bune."
38
A copiat şi compilat toate cele 25 de
milioane de cuvinte apărute cu numele ei. Observaţia făcută
în Review din 24 iunie 1858 a primei ei încercări de a scrie o carte
anunţa că era o "schemă a părerilor ei a conflictului
între Hristos şi îngerii Săi şi Diavol şi îngerii săi.
'' 31 După câteva săptămâni, J. W îi făcea publicitate
pentru vânzare, spunând că nu e „de origine şi autoritate divină
ci o schemă a părerilor doamnei White." Ea scria despre al
doilea volum, apărut doar doi ani mai târziu:
Pentru că mi-am depus mărturia şi am împrăştiat câteva cărţi cu viziunile mele în statele din est, centru şi vest şi pentru că mi-am făcut multe cunoştinţe, m-am simţit obligată să ofer prietenilor mei şi lumii o schiţă a experienţei mele creştine, a viziunilor şi lucrărilor legate de ascensiunea şi progresul mesajului celui de-al treilea înger.
Pregătind aceste pagini, am avut multe
dezavantaje deoarece de multe ori a trebuit să mă bazez pe memorie
şi n-am ţinut un jurnal, cu excepţia câtorva ani. În câteva
cazuri, am trimis manuscrisele unor prieteni care erau acolo când au avut loc
evenimentele, ca să le examineze înainte să fie tipărite. Am
fost foarte atentă şi am petrecut mult timp încercând să relatez
faptele cât se poate de corect.
Totuşi, pentru a strânge informaţii, am
fost ajutată de multe scrisori pe care le-am scris fratelui S. Howland şi
familiei lui, la Topsham, Me. Pentru că aveau grijă de Henry al meu
timp de cinci ani de zile, mă simţeam obligată să le scriu
adesea şi să le povestesc experienţa mea, încercările mele
şi victoriile mele. De multe ori am copiat din aceste scrisori.
Iată mărturia câtorva din aceia din
jurul profetului care au văzut, după cum spun ei, şi în
majoritatea cazurilor s-au despărţit de ea după ce au spus-o.
Nu e nevoie de o mărturie de pe lunga
listă a acelora care o cunoşteau bine dar care au fost respinşi
şi înlăturaţi de la această cauză din pentru că
ştiau unele lucruri. Printre
aceştia sunt Crosier, March, oamenii din "mişcarea din Iowa, "fanatismul din Wisconsin", Dudley M. Canright, familia Ballenger, Alonzo
T.Jones, Louis R. Conradi, George B. Thompson, şi mulţi alţii.32
Mărturia lor ar atârna greu împotriva „viziunilor” şi
„inspiraţiei” lui Ellen dar nu li se permite să vorbească pentru
că au plecat sau au fost alungaţi din biserică pentru că
ştiau unele lucruri şi vroiau să le spună. Sigur că
era adevărat, după cum a remarcat un preşedinte al
conferinţei uniunii la Glacier View în 1980, că majoritatea "luminilor
strălucitoare" ale mişcării au fost date afară din
biserică din autoritatea doamnei Ellen White. 33
Alte mărturii pot fi strânse de la William S.
Peterson, Jonathan M. Butler, Ronald L. Numbers, şi alţi
învăţaţi adventişti ai vremurilor moderne care au cercetat
cu răbdare pentru a descoperi adevărul şi a-l separa de
fantezie. Sunt adesea reduşi la tăcere de isteria celor care nu vor
să vadă sau nu-i lasă pe alţii să vadă. Descoperirile
lui Don McAdamses şi Roy Graybills pot echilibra dovezile din ce în ce mai
multe ale celor care văd –dar materialul lor şi eforturile lor au
fost confiscate de Fundaţia White sub o formă sau alta, în numele
religiei. Numai când va fi câştigată libertatea religioasă
şi se va exersa în biserică libertatea academică membrii vor fi
siguri că adevărul nu rămâne veşnic pe eşafod iar
răul pe tronul adventismului.
Asta nu înseamnă că toate numele
menţionate, pe lângă cele nemenţionate, cred că Ellen White
a fost o impostoare sau că a căutat să înşele deliberat
şi conştient de fiecare dată când a scris ceva. Totuşi,
înseamnă că natura umană şi metoda umană a
lucrării ei au fost supravegheate de la început şi că oamenii
cinstiţi care au avut întrebări cinstite n-au primit adesea
răspunsuri cinstite.
Aceia care sunt rezonabili şi acceptă
faptul că Ellen a folosit fără drept lucrările altora
recunosc că există o problemă de etică. Cei care o
scuză pentru că a folosit fără drept lucrările altora
au explicaţii interesante dar diferite ale problemei de etică. Din
partea celor care nu sunt deranjaţi de nici o problemă de etică
au venit numai negări –ca şi cum "procentul de 2.6" al studiului lui Cottrell (cu un scop
limitat în ceea ce priveşte întreaga lucrare a lui Ellen) e o scuză
suficientă.
Trebuie să încercăm să separăm
dacă e posibil fiecare atitudine şi apărare şi s-o
ţinem puţin mai la distanţă de moralitate şi
comportamentul etic pentru a vedea cum fac faţă ajutoarele lui Ellen.
1. Pentru aceia care nu văd sau nu vor
să vadă că Ellen n-a copiat nimic (iar dacă a făcut-o
a fost prea puţin ca să işte vreo întrebare), Jack W. Provonsha,
profesor de etică la universitatea Loma Linda pare să vorbească
în una din lucrările sale:
Problema presupusei dependenţe literare a lui
Ellen White ne-a fost pusă în aţă tuturor. Majoritatea
adventiştilor informaţi ştiu acum că a folosit mult citate,
paralele, parafrazări şi asemănări de structură
formală din cărţi despre care se ştie că le
cunoşteau atât ea cât şi editorii ei asistenţi.....
Puţini din cei care au ştiut de
amploarea acestui lucru se pare că s-au împotrivit să
împărtăşească aceste informaţii cu membrii de rând ai
bisericii tocmai ca să nu-i slăbească lui Ellen White
poziţia de autoritate în biserică. Împotrivirea lor continuă
să se exprime ca o încercare de minimalizare a cantităţii de dependenţă.
Efortul acesta e de înţeles dar folosit
greşit se poate dovedi a fi absurd în final. Dacă problema ar fi fost
abordată cinstit de la început, am putea fi scutiţi acum de ceea ce
este şi va continua să fie o experienţă dureroasă
pentru mulţi membri sinceri ai bisericii. 34
Dar vor exista mereu aceia care nu vor să
vadă şi vor încerca să-i convingă şi pe alţii
că nici ei nu trebuie să vadă. Către aceştia se
adresează cuvintele atribuite unui înţelept arab: "E nebun acela
care nu cunoaşte şi nu ştie că nu cunoaşte.
Fugiţi de el."
2. Aceia care văd dar nu pot să
creadă că Dumnezeu i-ar permite lui Ellen să facă ceva
lipsit de etică sau greşit, justifică faptele ei spunând că
au făcut-o şi alţii înaintea ei; prin urmare e un lucru ce poate
fi acceptat. Poate că nimeni nu ne dă un răspuns mai clar ca
Brinsmead pentru acest mod de gândire:
E adevărat că există dovezi de
împrumut literar la diferiţi autori biblici. Dar în aceste cazuri, au
folosit materiale care era moştenire şi proprietate comună a denominaţiei.
Nu era proprietate privată şi nu exista pretenţia de
originalitate. Totuşi, în cazul doamnei White, circumstanţele erau
mult diferite. Fără recunoaşterea dreptului, a folosit produsul
literar al celor dinafara comunităţii ei religioase, a dat copyright
pentru el şi a cerut drepturi de autor atât pentru ea cât şi pentru
copiii ei. Binele şi răul sunt într-o oarecare măsură
condiţionate istoric dar nu trebuie să trecem peste etica
literară cerută în zilele doamnei White. Faptele nu sunt deloc ambigue.
Nu s-a conformat cu regulile literare acceptate. 35
Acestor oameni înţeleptul le-ar spune "Cel
care ştie şi nu ştie că ştie doarme. Trezeşte-l."
3. Mia sunt şi aceia care ar argumenta
că etica e determinată de cei din jurul nostru şi că "etica
situaţiei" a determinat comportamentul lui Ellen şi că ceea
ce a făcut e scuzabil. Celor care gândesc aşa trebuie să le
arătăm că, cu acest mod de gândire, se poate accepta orice.
Dacă oriunde ai fi la un moment dat e locul unde trebuie să fii,
şi orice ar face lumea atunci e corect şi necesar, atunci cineva face
numai ceea ce alţii consideră corect. Dus la extremă, acest mod
de gândire sună cam aşa: Dacă alţii merg în iad, hai
să mergem după ei. Astfel de persoane n-ar fi trebuit să fie de
acord că copierea nerecunoscută de la un alt autor era un lucru
acceptabil în zilele lui Ellen. Acest raţionament nu e adevărat. În
multe din materialele din care a copiat Ellen, autorii recunoşteau de unde
au copiat iar unii din ei făceau asta în detaliu şi cu bucurie. Ellen
n-a făcut-o niciodată. Informaţia care a ieşit la
lumină arată că nu putea s-o facă. E clar că dacă
biserica, Ellen sau ajutoarele ei ar fi arătat cinstit de la cine şi
cât de mult au luat, Dumnezeu, presupusa lor autoritate, s-ar fi arătat
ca având o parte foarte mică, sau aproape inexistentă în programul
lor.
Adepţilor de azi ai acestei etici dictate de
majoritate folosită în mod greşit, înţeleptul le-ar spune "Cel
care nu ştie şi ştie că nu ştie e simplu.
Învaţă-l. "
4. Mai sunt şi acia care acceptă ce văd
şi, fie că le place sau nu, simt că ar trebui s-o
recunoască. Dar cred că comportamentul lui Ellen nu este vinovat, deoarece Dumnezeu a stabilit standarde diferite
pentru profeţi. Aceasta pare să fie poziţia spre care tinde
Provonsha. Un critic al părerii lui Provonsha i-a scris:
Observaţia de mai sus mă face să
înţeleg care e teza dumneavoastră centrală. Vă ofer o
reformulare a acestei teze şi a sprijinului pe care i-l acordaţi
într-un fel ce poate fi acceptat de către criticul acţiunii
comitetului de revizuire [Glendale] autorizat de conferinţa generală,
pe care îl citaţi la paginile 5 şi 6 a schiţei. El ş
mulţi cititori pot spune despre lucrare că "adoptă
poziţia că profeţii (şi alţi scriitori inspiraţi)
sunt atât de diferiţi de noi restul că nu sunt limitaţi de
concepte tradiţionale de cinste şi nu sunt necinstiţi dacă
copiază fără să recunoască de unde şi chiar
neagă că depind de alţii şi chiar dacă oamenii
obişnuiţi ar fi mincinoşi şi impostori dacă ar comite
aceste acte, ei n-ar fi vinovaţi
datorită statutului lor diferit.36
E puţin probabil că cineva ar adopta
părerile lui Provonsha în această lume de filosofie a eticii şi
să dea un răspuns neutru la această problemă. Poate că Provonsha n-a avut acces la toate faptele şi
ramificaţiile necesare pentru a-şi forma o imagine de 70 de ani de
înşelătorie, căci lucrarea lui nu se ocupă cu aceia care au
ajutat-o pe Ellen să continue cu minciuna albă toată viaţa
ei.
5. Mai sunt şi alte nuanţe şi
sensuri ce vin în mintea numeroaselor persoane care se luptă individual cu
problema de etică pe măsură ce realizează mai multe fapte.
Poate că un aspect ce necesită a fi luat serios în seamă e un
termen care în jurisprudenţă se numeşte "capacitate
diminuată."
Lovitura din copilărie a lui Ellen şi
problemele fizice cauzate sunt bine cunoscute şi documentate. Începând cu
accidentul şi continuând cu adolescenţa şi prima parte din
viaţa de adult, era cuprinsă de crize fizice care erau adesea
însoţite de ceea ce numeau adepţii ei viziuni deschise. Câteodată
ni se spune că era inconştientă de tot ce se întâmplă în
jur, câteodată se controla. Adesea biserica se laudă că a
început cu o minte slabă, needucată şi un trup slab şi
desfigurat –cea mai slabă din cei slabi." Cel puţin de cinci ori
se spune că era lovită de "paralizie" şi că de
multe ori simţea că moare.; adesea era inconştientă
perioade lungi de timp. 37 Cu această condiţie fizică, mai ales
în primii ani, mintea era în aceeaşi stare ca trupul, căzând
câteodată în disperare iar alteori urcând pe culmi de glorie.
Această stare fizică şi
psihică a fost observată devreme în experienţa lui Ellen. Ne-a
fost lăsată o mărturie remarcabilă referitoare la starea ei
şi faptul că ea recunoştea acest lucru, mărturie de prin1865
publicată mai târziu în 1877. datorită naturii sensibile a
informaţiei e bine să reproducem câteva paragrafe de pe paginile care
vorbesc despre aceasta.
Când, la o conferinţă din Pilot Grove în
1865, povestea vizita ei la Institutul de sănătate al Dr. Jackson, a
afirmat că doctorul a examinat-o şi a spus că suferă de
isterie. Cei care au încredere în capacităţile medicale ale Dr.
Jackson ştiu că această declaraţie oferă un indiciu al
presupuselor ei inspiraţii divine Conform autorităţilor
medicale, isteria e o boală reală, foarte ciudată, care nu
afectează doar trupul ci şi mintea; producând fenomene foarte
specifice dar variate, boala acţionând asupra diferitelor persoane şi
temperamente şi producând diferite rezultate.
Când Dr. Wm. Russell, pe atunci la Institutul de
sănătate din Battle Creek, ne-a scris exprimându-şi îndoielile
referitoare la inspiraţia divină a viziunilor ei şi ne-a cerut
dovezi ale acestui lucru i-am răspuns bucuroşi , i-am trimis
lucrările publicate şi un scurt rezumat al lucrării pe care o
prezentăm acum publicului. I-am spus şi despre părerea Dr
Jackson referitoare la cazul doamnei White şi i-am cerut-o pe a lui pentru
a o publica în carte. Ne-a răspuns în 12 iulie 1869 că se
hotărâse în trecut că "viziunile doamnei White erau rezultatul
unei organizări sau condiţii bolnave a creierului sau sistemului
nervos." Avem deci mărturia a doi medici în ale căror
abilităţi medicale doamna. W. şi Adventiştii ZŞ au
încredere în general, fiind cu toţii de acord cu predispoziţia ei la
o stare delegată a creierului şi sistemului nervos.
Cu aceste mărturii în minte, hai să ne
întoarcem la prima ei viziune şi să vedem dacă nu putem ajunge
cu ajutorul circumstanţelor la soluţie rezonabilă a fenomenului
din acest caz. Conform lucrărilor ei publicate, la vârsta de 9 ani, doamna
White a avut ghinionul să primească o lovitură care i-a spart
nasul şi i-a cauzat o desfigurare permanentă a
trăsăturilor. Nu ştim dacă acest accident era cauza
predispoziţiei ei la isterie dar un lucru e sigur, dacă n-a fost
cauza atunci sigur a agravat-o după cum descrie Dr. Russell: "O
organizare sau condiţie bolnavă a creierului şi sistemului
nervos." Acest lucru este dovedit de faptul că timp de trei
săptămâni după accident a zăcut în pat într-o stare de
inconştienţă totală, cu creierul atât de îmbibat în uree încât funcţiile sale au încetat pe
moment.
Liderul White relatează şi el despre
starea sănătăţii ei de atunci şi despre prima ei
viziune în Evenimente din viaţă, p. 273: "Când a avut prima
viziune, era o invalidă slăbită rău,
părăsită d prieteni şi medici şi lăsată
să moară de tuberculoză. Nu cântărea decât 40 de kilograme.
Sistemul ei nervos era într-o asemenea stare că nu putea nici să
scrie şi era dependentă de cineva care să stea lângă ea la
masă ca să-i toarne de băut. "
La puţină vreme după ce şi-a
revenit, se pare că şi-a îndreptat atenţia spre subiecte
religioase care au impresionat-o profund până când, la vârsta de 12 ani, a
mărturisit că s-a convertit şi s-a alăturat bisericii metodiste.
Experienţa ei religioasă la acea vârstă fragedă era foarte
ciudată; câteodată era exaltată şi ajungea la extaz,
alteori cădea în cea mai adâncă disperare. Această stare
nefericită a minţii sale nu pare să fi fost provocată de
circumstanţele înconjurătoare, care erau în favoarea exprimării
ei religioase, ci de vise şi impresii plăcute sau neplăcute.
Cam pe atunci, se predica doctrina adventistă
în Portland, Maine, unde locuia familia tatălui său. Au fost cu
toţii atât de captivaţi de aceasta încât, în 1842 mergea constant la
întâlnirile adventiste, deşi era încă metodistă.
Depăşirea datei din 1844 a avut ca rezultat despărţirea
adventiştilor în două, unii din ei adoptând poziţia că
venirea Domnului era aproape dar admiţând că mişcările din
'43 şi '44 erau greşite, ceilalţi pretinzând că Domnul îi
condusese până aici şi că trecutul va fi explicat în întregime; cei
din urmă au ajuns să creadă
în eroarea uşii închise, afirmând că Mirele venise şi
că perioada mântuirii pentru păcătoşi, credincioşii cu
numele şi adventiştii apostaţi trecuse. În Evenimente din
viaţă a liderului White, la paginile 183,191, acesta povesteşte
istoria uşii închise. Doamna White (pe atunci Ellen G. Harmon,) făcea
parte din a doua categorie, care ţinea întâlnirile în casa tatălui
ei, arătând că era mereu sub influenţa acestei teribile
rătăciri a cărei puteri nu poate fi apreciată corect decât
de aceia care i-au fost martori şi au participat la ea. În aceste
circumstanţe, suferind de dereglarea ei nervoasă, predispusă la
isterie, nu e de mirare că a experimentat ceea ce se numeşte viziune,
şi aşa cum era de aşteptat, viziunea ei a corespuns cu
părerile ei religioase, aşa cum am arătat clar în această
lucrare.
Liderul White aduce o altă mărturie referitoare la acest lucru
în Evenimente din viaţă, pagina 272, (publicată în 1868,) unde spune,
"În aceşti ultimi 23 de ani probabil că a avut între 100 şi
200 de viziuni. Acestea s-au întâmplat în cele mai diferite circumstanţe,
păstrând totuşi o asemănare minunată; cea mai vizibilă
schimbare fiind aceea din ultimii ani când viziunile au devenit mai rare
şi mai complete." Toate acestea sunt foarte naturale şi de
înţeles, în aceste circumstanţe. Pe măsură ce starea
sănătăţii doamnei White se îmbunătăţea,
viziunile se răreau. Pentru că mintea şi operaţiile ei sunt
rezultatul constituţiei umane, o stare mai bună de sănătate
are ca rezultat o stare psihică mai bună şi mai
sănătoasă; pe măsură ce tarea
sănătăţii ei se îmbunătăţea, creierul
şi sistemul ei nervos căpătau o stare mai naturală şi
transele ei se răreau; pe măsură ce avansa în probleme de
informaţie generală (educaţia ei timpurie fiind neglijată
în întregime ca o consecinţă a proastei stări de
sănătate,) viziunile ei deveneau mai complete –o consecinţă
foarte naturală-care e una din cele mai bune dovezi că viziunile ei
erau o emanaţiei a propriei ei minţi.
Pasajul de mai jos al Dr. George B. Wood din [Practica
medicală,] p. 721 din Vol. 2, care mi-a atras atenţia,
confirmă faptul că fenomenul viziunilor, paraliziei temporare şi
puterilor miraculoase ale doamnei White sunt rezultatul unei dereglări
fizice şi psihice şi corespunde cu unele din experienţele
doamnei White în viziune, mai ales atunci când se ridica cu o Biblie în
mână, o ridica deasupra capului în timp ce repeta pasaje din ea. În
tratamentul bolilor mentale şi explicând cauza şi fenomenul
transelor, el spune:
'Extazul e o afecţiune în care, împreună cu o pierdere a cunoştinţei în ceea ce priveşte circumstanţele externe şi o imposibilitate de a fi afectat din exterior, apare o anumită exaltare a funcţiilor intelectuale şi emoţionale ca şi cum persoana ar căpăta o altă natură sau ar intra într-o altă sferă de existenţă. Pacientul pare captat de gânduri şi sentimente şi are pe aţă o expresie de contemplare detaşată sau încântare inexprimabilă. Mişcările voluntare încetează de obicei iar pacientul zace neafectat de influenţele externe sau, ca în cazul catalepsiei, îşi menţine poziţia de la începutul crizei. Totuşi, câteodată, muşchii se supun voinţei iar pacientul vorbeşte şi se poartă sub impulsurile de moment. În aceste cazuri boala e foarte asemănătoare cu somnambulismul. Pulsul şi respiraţia pot fi naturale sau mai mult sau mai puţin scăzute; faţa e de obicei pală; iar suprafaţa corpului e rece. Dacă pusul creşte în frecvenţă, atunci e mai slab. Durata atacului e nesigură; în unele cazuri nu depăşeşte câteva minute, în altele ţine ore sau zile. La revenirea din transă, în general, pacientul îşi aminteşte mai mult sau mai puţin corect gândurile şi sentimentele şi câteodată povesteşte viziunile minunate pe care le-a avut şi vizitele în locurile unde sunt cei binecuvântaţi, scene de o armonie şi splendoare răpitoare şi o exaltare de negrăit a simţurilor şi emoţiilor. " 38
a. O descriere corectă a stării fizice şi
mentale a doamnei Ellen White a fost adesea oferită de ea însăşi.
b. Analiza stării ei a fost făcută
de medici calificaţi care erau în unele cazuri acceptaţi de familia
White.
c. Observaţiile au fost făcute în prima
parte a vieţii ei de persoane care îi cunoşteau modul de
viaţă şi au observat-o îndeaproape.
d. Povestea Uşii închise, ţinută
ascunsă timp de cam 100 de ani, a
fost descoperită (şi confirmată acum de Fundaţia White). Ellen White într-adevăr a crezut, a
învăţat şi chiar a avut o viziune că uşa s-a închis
pentru păcătoşi după 1844.
Poate mai interesant e faptul că alţii,
unii din ei medici, au observat asemănarea cu starea ei în timpul "viziunilor"
şi i-au pus un diagnostic similar. William S. Sadler, prieten al familiei
White, odată credincios adevărat şi lider în biserică, mai
târziu medic, scria în 1923:
Nu e un lucru neobişnuit ca persoanele în transă cataleptică să-şi imagineze că călătoresc în alte lumi. De fapt, poveştile minunate ale experienţelor lor, pe care le scriu după ce s-a terminat atacul de catalepsie, sunt atât de unice şi de minunate încât pe ele se pot fonda noi secte, culte, religii. Multe mişcări religioase ciudate şi unice au avut la bază astfel de experienţe. În psihologie, e interesant de studiat că aceste mediu-uri în transă au întotdeauna viziuni care corespund cu propriile lor păreri teologice. De exemplu, un mediu care crede în imortalitatea sufletului era condusă întotdeauna în călătoriile ei cereşti de unii din prieteni ei morţi care au părăsit această lume. Într-o zi, şi-a schimbat părerile religioase-a devenit un adept a teoriei că "sufletul e adormit," şi după aceea, când avea transe, era dusă din lume în lume în numeroasele ei călătorii de către îngeri, iar prietenii morţi sau plecaţi nici nu mai apăreau în viziunile ei după această schimbare de credinţă. 39
Poveştile din viziunile lui Ellen despre alte
lumi pot fi verificate în Scrieri timpurii pentru a vedea dacă informaţiile date de Sadler i se aplică. Acesta continuă
cu alte observaţii interesante:
Aproape toate aceste victime ale transelor şi catalepsiei nervoase, ajung mai devreme sau mai târziu să creadă că sunt mesagerii lui Dumnezeu şi profeţi ai Cerului; şi fără îndoială că majoritatea sunt sinceri. Neînţelegând psihologia şi fiziologia suferinţei lor, ajung să creadă sincer că experienţele lor mentale ciudate sunt ceva supranatural, în timp ce adepţii lor cred orbeşte tot ceea ce sunt învăţaţi datorită presupusului caracter divin ale acestor aşa-zise revelaţii. 40
Sadler continuă apoi să confirme ce au descoperit doctorii din anii 1860 şi 1870:
Un alt fenomen deosebit de interesant pe care l-am observat la mediu-urile în transă, care, aşa cum am mai spus, sunt în majoritatea cazurilor femei, este faptul că aceste transe sau fenomene cataleptice care se aseamănă din unele puncte de vedere cu atacurile majore de isterie - numai că sunt puţin mai avansate - spun deci că am avut experienţa să observ că apar după adolescenţă şi în nici un caz din cele pe care le-am văzut aceste fenomene n-au mai apărut după apariţia menopauzei. Caracterul fenomenelor asociate cu aceste femei profet sau mediu-uri în transă e modificat mereu de apariţia „schimbărilor în viaţă” " 41
E interesant de observat că afirmaţiile
doctorului s-au împlinit în cazul lui Ellen. A încetat să mai aibă
"viziuni deschise" cam atunci când s-a instalat menopauza. 42 De
asemenea, e interesant să observăm că încetarea viziunilor ei a
coincis cu moartea lui James White, soţul ei.
Un scriitor de mai târziu a preluat tema
fizică în dizertaţia sa de doctorat scrisă în 1932:
Nu există nici cea mai mică dovadă că a aflat în această stare un singur lucru care nu era cunoscut bine înainte de către asociaţii ei. În timp ce autorul nu vrea să spună că era „vrăjită „ de soţul ei, el [scriitorul e convins că conţinutul viziunilor ei de la început a fost în întregime determinat de problema care-l preocupa pe el James White] şi căreia îi acorda timp, atunci când a avut viziunile. . . . Mai târziu, după moartea lui, aprobarea ei binevoitoare era cea mai de dorit între anumiţi învăţători şi oficiali care foloseau tot felul de metode şi mijloace ca să-şi asigure sprijinul ei pentru planurile lor.
În timp ce liderul White folosea orice mijloc
pentru a introduce organizarea, soţia lui „vedea” că era planul lui Dumnezeu;
când a iscat suspiciuni în problema conducerii tipografiei, ei i s-a
arătat că acest lucru nu-I plăcea lui Dumnezeu. Când el vorbea
şi scria despre "bunăvoinţa sistematică" [donaţii
financiare regulate pentru biserică] a avut o „viziune” ce sprijinea acest
lucru. Pe atunci el era ocupat cu scrierea pamfletelor pentru
sănătate –ea a avut „marea viziune” a reformei
sănătăţii. Lista poate continua, numai că liderii
preferaţi au luat locul soţului ei, până la moartea ei 43
Linden, în 1978, a revăzut observaţiile şi teoriile psihologilor şi psihiatrilor de la jumătatea anilor 19OO, căutând indicii ale factorilor care cauzează fenomenelor vizionare. S-a dovedit că trebuie luaţi în consideraţie şi factorii psihologici şi cei fizici. 44 Poate că răspunsurile finale cel mai satisfăcătoare despre Ellen White pot fi date despre minciuna albă dacă Fundaţia White ar da detalii despre istoria ei medicală de la început până la sfârşit.
Un alt scriitor a descoperi t un alt
raţionament pentru problema copiatului lui Ellen fără să
recunoască drepturile de autor, cât şi pentru credinţa ei în
"originalitatea propriilor viziuni." M. Ronald Deutsch (The New
Nuts Among the Berries) relatează în capitolul său intitulat "Luptele
de la Battle Creek" cum Charles E. Stewart i-a scris doamnei White ca
răspuns la afirmaţia ei publică că "era condusă
de Domnul" pentru a-i invita pe cei care au "nelămuriri cu
privire la . . . mărturii"
să "pună pe hârtie" obiecţiile şi criticile lor,"
iar ea le va răspunde. Prietenii lui Stewart au publicat această scrisoare lungă (care
includea copii ale corespondenţei adiţionale de la şi către
alţii) sub formă de pamflet în Octombrie 1907-după ce
trecuseră 5 luni fără un răspuns de la Ellen White. Prefaţa
pamfletului afirma că primise o chitanţă semnată de
înregistrare dar nici un răspuns.
Cred că e o victimă a autohipnozei. De fapt, s-a hipnotizat să creadă că aceste viziuni sunt reale. Nu cred că intenţionează să înşele pe nimeni – a prin obiceiul să aibă viziuni – dar îi acuz pe aceia care impun oamenilor un plan care nu e altceva decât o înşelătorie grosolană. 45
Anul 1907 a trecut de mult. Problema
sănătăţii lui Ellen şi îngrijorările doctorilor din vremea ei puteau fi date
uitării dacă nu s-ar isca aceste întrebări din când în când. Cam
prin 1981 a apărut un articol în Toronto Star în 23 Mai:
O piatră care a lovit fruntea fondatoarei bisericii adventiste de ziua a şaptea, Ellen Gould White, la vârsta de 9 ani, explică aproape sigur viziunile ei care stau la baza doctrinei bisericii ei, după cum spun doi doctori.
Lovitura a cauzat o formă de epilepsie, au
spus Dr. Delbert Hodder şi Dr. Gregory Holmes din Connecticut într-un
interviu. Recent, erau în Toronto pentru a descrie descoperirile lor Academiei
americane de neurologie care se întâlnea la centrul din Sheraton.
Hodder, un adventist, spune că raportul lui
şi al lui Holmes (care nu e adventist) ar putea repara ruptura din
biserică
"Au abordat această problemă
teologic" spune el dar cercetările lui arată că "poate
fi explicată medical." 46
Pentru mulţi, poate părea că
argumentul medical e cea mai bună metodă de a explica problema
etică iscată de minciuna ei, deşi nu i-ar justifica pe aceia
care, cunoscând clar starea ei (şi slăbiciunea ei) au continuat s-o
ajute să răspândească această minciună albă. De
asemenea, ar da naştere la o anumită compasiune faţă de
acţiunile lui Ellen- doar pe baza capacităţii ei diminuate. De
asemenea ar ajuta la explicarea multor inconsecvenţe din „viziunile” ei cu
care s-a confruntat biserica sau pe care a trebuit să le scuze de-a lungul
anilor.
S-ar putea să fie ultimul rând al cuvintelor
înţeleptului arab, aplicate în abordarea problemei etice: "Cel care
ştie, şi ştie că ştie e înţelept. Urmaţi-l.
"
1. Vezi Guy Herbert Wluslow,
"Ellen Gould White şi Adventismul de ziua a Şaptea," Dizertaţie
(Worcester, MA: Universitatea Clark, 1932); şi W. Homer Teesdale,
"Ellen G. White: Pionier, Profet," Dizertaţie (Universitatea din
Calif., 1933)
2. Robert W. Olson scrisoare
către Daniel C. Granrud,4 Septembrie 1980.
3. Robert W. Olson, "Ellen
G. White şi sursele ei," Casete adresate Forumului Adventist, cu
perioadă de întrebări, la Biserica Universităţii din Loma
Linda, ianuarie 1979.
4. Robert W. Olson scrisoare
către Daniel C. Granrud,2 Octombrie 1980.
5. Olson către administratorul
proprietăţilor lui EGW , 29 Noiembrie 1978, p. 5.
6. Apendice, fragmente comparate
în general.
7.1Jonathan M. Butler, "Lumea
lui E. G. White şi sfârşitul lumii," Spectrum 10, nr. 2
(August 1979): 213. Şi Donald R. McAdams a dezbătut această
temă la a 2829-a întâlnire din ianuarie 1980 a comitetului din Glendale
Committee referitoare la sursele lui EGW.
8. W. C. White, citat de Robert W. Olson şi Ronald D. Graybill. Casete
de la seminarul de la colegiul de misiune din sud, din toamna lui 1980.
9. W. C. White către
comitetul conferinţei generale, 3 Octombrie 1921.
10 John Harvey Kellogg], "Un
interviu autentic ... pe 7 octombrie,
11. În cartea mea apare ideea
că puţini din aceia despre care se ştia că participă
la alcătuirea cărţilor doamnei Ellen White credeau că era
inspirată verbal.
12. Vezi lista de "martori" care urmează în
acest capitol.
13. Linden, Winslow, Teesdale
arată clar că de-a lugul anilor a avut loc o evoluţie a valorii
"inspiraţiei" şi "autorităţii" scrierilor
lui Ellen White.
14. Nimeni nu ia în serios faptul
că Ellen nu ştia ce face sau ce făceau alţii.
Într-adevăr problema ar fi mult mai gravă dacă n-ar fi
ştiut. Acest capitol arată cum diferite persoane au încercat în
diferite momente să rezolve această problemă.
15. Robert W. Olson scrisoare
către Daniel C. Graorud,2 Octombrie 1980.
16. Arthur L. White în
„suplimentul” său din 1969 la republicarea Spiritului Profeţiei" vol. 4, p. 535 al lui EGW
17. Uriah Smith către Dudley
M. Canright, 22 Martie 1883.
18. Ellen G. Fundaţia White,
"O afirmaţie referitoare la experienţele lui Fannie Bolton în relaţie
cu lucrarea ei pentru doamna Ellen G. White," Document dosar 445, p. 8. Această
apariţie conţine o secţiune cu "raportul liderului
Starrt" asupra conversaţiei lui cu Ellen White referitor la Fannie
Bolton.
19. Fannie Bolton către
"Dragii fraţi în adevăr." O schiţă
prescurtată a documentului dosar 445 de la Fundaţia EGW.
20. Merritt G. Kellogg, afirmaţie
scrisă de mână, 1908.
21. Uohn Harvey Kellogg], "Un
interviu autentic," 7 Octombrie 1907, p. 2339. afirmaţiile lui
Kellogg stenografiate.
22. George B. Starr, în Fundaţia
EGW "O afirmaţie referitoare
la ... Fannie Bolton. Fundaţia EGW DD 445.
23. UHK], "Un interviu
autentic," p. 3336. Afirmaţiile lui George Amadon stenografiate.
24. [Conferinţa bibică],
" Conferinţa bibică din 1919,"
Spectrum 10, nr. I
(Mai 1979): 34.
25. Ibid., p. 52. ;~;
26. W[illiam] W[arren] Prescott către
W. C. White, 6 Aprilie 1915.
27. Scrisoarea lui W[illard]
A[llen] Colcord, 23 Februarie 1912. Vezi capitolele 9 şi 13.
28. H. Camden Lacey către
Leroy E. Froom, 11 August 1945. H. Camden Lacey către Arthur W. Spalding,
5 iunie 1947.
29. [Healdsburg, California]
Pastors' Union, "E doamna E. G. White o plagiatoare?"Healdsburg
Enterpnse (20 Martie 1889).
30. James White, "darurile
bisericii evanghelice," Reviez~J 1 (21 April 1851): 70. (Retipărită
în Review 4 [9 iunie 1853]; 1314) Citat de Earl W. Amundson,
"Autoritate şi Conflict," citit la Glacier View Theological
Consultation (1520 August 1980).
31. [Notă a editorului],
Review 12 (24 iunie 1858): 48.
32. Ellen G. White, Daruri
spirituale, vol. 2, prefaţă.
33. Earl W. Amundson, "Autoritate
şi Conflict," p. 25.
34. Jack W. Provonsha, "A
fost Ellen White o fraudă?" Universitatea Loma Linda, 1980, p. 1.
35. Robert D. Brinsmead, Judecată
de Evanghelie, p. 172.
36. J. Jerry Wiley către
Jack W. Provonsha, 22 Mai 1980.
37. H[enry] E. Carver, Pretenţiile
doamnei E. G. White că a
fost inspirată divin examinate, a 2a ed. (Marion, lowa: Advent and
Sabbath Advocate Press, 1877)p. 7580.
38. Ibid., p. 7580.
39. W[illiam] S. Sadler, Adevărul
despre Spiritualism (Chicago: A. C. McClu rg & Co., 1923), p. 15758.
40. Ibid.
41. Ibid., p. 159.
42. Conform enciclopediei
AZŞ (vezi "Viziuni," p. 1557), ultima viziune deschisă a
lui Ellen White a avut loc în iunie 1 884. Linden, în Ultima trompetă, spune că James White a
acentuat că "muşchii ei
au devenit rigizi şi articulaţiile fixe. " iar privirea a avut
nevoie de ceva timp ca să-şi revină la normal
43. Wmslow, Guy Herbert,
"Ellen G White şi adventismul de ziua a şaptea" Dizertaţie
(Worcester, MA: Universitatea Clark , 1932) p. 290.
44. Linden, Ingemar, Ultima
trompetă, p. 159163.
P 45. hi. Donald Deutsch, The
New Nuts among The Berries, Palo Alto Ca Bull
46. Manlyn Dunlo~, "Au fost viziunile fondatoarei adventismului
cauzate de o rană?,"