Dacă Patriarhi şi profeţi era piatra de
căpătâi a teologiei adventiste, atunci Dorinţa veacurilor
era piatra din capul unghiului gândirii adventiste şi părerilor
Hristologice. În prefaţa
volumului al doilea (1877), Spiritul Profeţiei, se spunea:
Când Editorii au scos primul volum al acestei lucrări, au simţit că vine în întâmpinarea unei nevoi realizate de mult de lumea creştină, ce arunca lumină asupra unui subiect foarte interesant pentru mintea creştină, relaţia Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl şi poziţia lui în Cer, împreună cu căderea omului şi lucrarea de mijlocire a lui Hristos între el şi Creatorul lui.
În acest al doilea volum, autorul continuă cu
interes înnoit subiectul misiunii lui Hristos, manifestată în miracolele
şi învăţăturile Lui. Cititorul va descoperi că
această carte oferă un ajutor de nepreţuit în studierea
lecţiilor date de Isus în Evanghelii. Autorul, scriitor religios şi
vorbitor, a lucrat pentru public timp de mai mult de 20 de ani. Fiind ajutat în
studiul Scripturilor şi în lucrarea ei de învăţător
religios prin iluminarea specială a Duhului lui Dumnezeu, ea se
califică în mod deosebit să prezinte faptele din viaţa şi
lucrarea lui Hristos, în legătură cu planul divin al
răscumpărării oamenilor şi să aplice practic
lecţiile lui Isus datoriilor simple din viaţă.
Una din caracteristicile cele mai plăcute ale
acestei cărţi e limbajul simplu şi direct în care autoarea
îmbracă gândurile ce strălucesc de adevăr şi
frumuseţe. 1
În anii ce au urmat, ar fi fost evitate o
grămadă de necazuri şi situaţii stânjenitoare dacă
câţiva alţii ar fi primit şi ei credit pe lângă „Duhul lui
Dumnezeu”. Deşi Scripturile explică clar că orice dar bun
şi desăvârşit vine de la Dumnezeu, unele din darurile de scriere
ale lui Ellen s-au dovedit a-şi avea sursa la câţiva oameni. La
sfârşitul anilor late 1970 Robert W. Olson, de la Fundaţia White (care
e întotdeauna împinsă să-şi ţină cititorii şi
membrii bisericii la curent cu astfel de lucruri), a recunoscut destul de
târziu că într-adevăr Ellen trăsese cu ochiul la lucrarea altor
autori când a scris Dorinţa veacurilor:
Articolul lui Olson, care poate constitui una din
cele mai revelatorii mărturisiri făcute de Fundaţia White, merită
studiat în detaliu. Dacă ar fi fost răspândit, chiar şi la
scară mică, publicului în general şi bisericii la scară
largă (ceea ce nu s-a întâmplat acum când scriu aceste rânduri), poate
că această carte n-ar mai fi fost scrisă. Adesea, numai
"cel dinăuntru" care adună aşa numitele
informaţii "top secret" ştie unde să trimită
şi ce să trimită – dacă ar privilegiul să ştie
că există astfel de informaţii.
A scrie sau a spune că "Îndatorarea lui Ellen
White faţă de alţi autori e un fapt recunoscut de mult de
adventiştii de ziua a şaptea" e doar o continuare a minciunii
albe. Deşi tehnic e adevărat că, încă din anii 1880, biserica
a început o acţiune de corectare referitor la folosirea materialelor
altora în numele lui Dumnezeu şi a lui Ellen, declaraţiile au fost
făcute totdeauna într-un spirit de apărare şi justificare
rapidă.
Articolul lui William S. Peterson, dintr-un
număr al lui Spectrum din 1971, avea să atragă asupra sa
o grămadă de acuzaţii spirituale care, în limbajul
şoferului de camion, ţi-ar zbârli părul pe tine. Se spunea
că nu era adevărat că Ellen împrumutase. De la acel număr
din toamnă până în anii 1980 jurnalul a continuat să aducă
acuzaţii şi contraacuzaţii, negări şi dezminţiri
care încearcă să respingă
orice sugestie că ar fi inclus vocabularul altcuiva sau ar fi fost
influenţată în scrierile ei. 3
Până când Neal C. Wilson, preşedinte al
Conferinţei generale, nu le-a scris celor 18 membri ai comitetului special
de la Glendale înfiinţat pentru a revizui cantitatea de descoperiri despre
„împrumuturile” lui Ellen, cititorii lui Adventist Review n-au
aflat că folosise lucrările altora pentru "informaţii
descriptive, biografice, istorice, spirituale şi ştiinţifice."
4 După cum i-a arătat unul din membrii comitetului lui Wilson, "Nu
mai rămâne loc pentru altceva decât pentru revelaţia directă.
Asta trebuie să decidem?" 5 Cu siguranţă că personalul
de la Fundaţia White ştiuse tot timpul că majoritatea bisericii
era neinformată despre cantitatea şi amploarea „împrumuturilor” ei.
Cel puţin, mulţi din
învăţaţii bisericii care au încercat să-şi bage nasul
în materialul istoric de la Fundaţia White care i-ar ajuta să
facă comparaţii cu scrierile altora, ştiu că au primit
foarte puţin ajutor şi încurajare din partea acelora ce păzesc
încăperea sacrosanctă de la Fundaţie. Politica"revelaţiei
selective " (adică Fundaţia selectează ce se poate
arăta) a avut o asemenea influenţă încât doar atunci când
membrii Clanului ies din scenă, biserica se poate aştepta la
informaţii care pot duce la adevăr. De nenumărate ori,
persoanele din acel birou, în timpul turneului lor naţional – pe care-l ac
destul de des pentru a ajuta la liniştirea nativilor neliniştiţi
– au trebuit să se confrunte cu întrebarea de ce nu poate fi deschisă
camera pentru toţi cercetătorii iar informaţia să
devină disponibilă atât pentru prieteni cât şi pentru
duşmani şi de ce selectarea e întotdeauna lăsată pe seama Clanului.
Chiar şi acelora care au avut propria lor
cheie a încăperii (ca să spunem aşa) li s-a părut fascinat
faptul că uşa închisă poate fi deschisă chiar dacă
foarte puţin. Donald R. McAdams, el însuşi un cercetător competent
a lui Ellen şi a scrierilor ei, dădea o notă de
speranţă în această privinţă într-un articol din
Spectrum din 1980:
În 20 martie 1980, Adventist Review, într-un articol intitulat "Asta cred eu despre Ellen G. White " Neal Wilson informa biserica despre comitetul lui Rea [de la Glendale]. Raportul iniţial indică faptul că "în scrierile ei,Ellen White a folosit surse la o amploare mult mai mare decât ne-am dat seama sau am recunoscut până acum...." [italice adăugate.]
Afirmaţia reprezintă un articol foarte
semnificativ care a apărut în Review în acest secol.
Preşedintele conferinţei generale recunoaşte deschis şi
onest că Ellen White a folosit alte surse şi arată bisericii o
definiţie a inspiraţiei care va fi nouă pentru mulţi
adventişti şi ameninţătoare pentru unii din ei. Trebuie
să aşteptăm să-i dăm un răspuns complet lui
Walter Rea până când îşi va prezenta dovezile sub formă
definitivă scrisă în faţa bisericii.6
Inevitabil, McAdams a reacţionat aşa cum a făcut-o, deoarece e un istoric onest care a petrecut el însuşi mult timp între 1972-73 examinând un capitol din Tragedia veacurilor, comparând un capitol din ea cu o jumătate de capitol al istoricului James A. Wylie şi a găsit dovezi incontestabile de dependenţă. Partea interesantă şi semnificativă a acestei poveşti, după cum spune el, este că Fundaţia White nu permitea acestui istoric al bisericii să-şi publice lucrarea sau concluziile bisericii sau lumii. 7
McAdams avea alt motiv ca să fie îngrijorat
de ceea ce se întâmpla. Era unul din membrii comitetului special de la Glendale
căruia i-a scris Wilson. Văzuse unele dovezi auzise prezentarea din 28-29
ianuarie 1980 şi le spusese el însuşi colegilor săi că
dovezile erau într-adevăr „uimitoare”. Chiar sugerase că „dacă
fiecare paragraf din Tragedia veacurilor ar primi note de subsol aşa cum trebuie, aproape fiecare paragraf
ar primi note de subsol. " E interesant că acei membrii ai
comitetului prezenţi din partea lui Fundaţia White nu l-au
combătut. 9
Şi cum ar fi putut? Erau în posesia unor
informaţii privilegiate. Ronald D. Graybill, secretar asistent la Fundaţia
White era prezent la întâlnire. Lucrase şi el la dosare şi, în mai
1977, terminase o comparaţie a lui Ellen White şi parafrazarea ei
apropiată a altui istoric, Merle d'Aubigne. Pe măsură ce-şi
continua studiul, nu mică i-a fost surpriza să descopere că nu
era vorba nicidecum de d’Aubigne ci de o versiune popularizată a lui d'Aubigne,
îngrijită de Reverend Charles Adams pentru tinerii cititori, iar acest
material fusese publicat mai întâi nu în Tragedia veacurilor, ci în articolul 11 Octombrie 1883 din
Semnele timpurilor intitulat "Luther în Wartburg”. Concluziile
acestei simple poveşti misterioase au fost după cum McAdams îl citează pe Graybill:
Pare să nu existe nici un fapt istoric obiectiv în povestirea doamnei White pe care să nu-l fi luat din surse literare din care s-a inspirat, cu o singură excepţie: ... Impresia generală trasă de acest cercetător din acest studiu este că susţine ideea principală a lui McAdams –că partea narativă istorică obiectivă şi comună se baza pe munca istoricilor nu pe viziuni.
Aşa că de ce nu am spus asta de la
început? Cea mai apropiată mărturisire a venit din partea fiului ei
Willie White (scrisoare din 4 Noiembrie 1912):
Când scria capitolele pentru Tragedia veacurilor, câteodată descria parţial un eveniment istoric important iar atunci când copistul care pregătea manuscrisul pentru tipar făcea cercetări cu privire la timp şi loc, mama spunea că aceste lucruri sunt amintite de istorici de încredere. Hai să introducem datele folosite de aceşti istorici. Alteori, atunci când scria ce i se arătase, mama găsea nişte descrieri atât de perfecte ale evenimentelor şi prezentări ale faptelor şi doctrinelor scrise în cărţile denominaţiei noastre încât copia cuvintele acestor autorităţi. 12
Afirmaţiile lui Willie au fost modificate
într-o afirmaţie din 1969 de către fiul său Arthur: "Doamna
White a încercat mereu să evite influenţa celorlalţi." 13
Mai e şi alt membru al grupului de la Fundaţia
White care a rămas liniştit în timpul întâlnirii din ianuarie 1980. Era
Robert W. Olson, numit la conducerea Fundaţiei White, atunci când a
ieşit la pensie Arthur L. White în 1978. Olson, poate mai mult decât
oricine din cameră, cu excepţia lui W. Richard Lesher (director la
Institutul adventist de cercetări biblice) ştia unde sunt îngropate
unele cadavre, deoarece unele din ele erau aduse la viaţă mai înainte
de a putea fi îngropate.
În 1977 şi 1978 Olson a primit un număr
de scrisori care deschideau noi orizonturi informative despre relaţia lui
Ellen cu careta ei Patriarhi şi Profeţi. Pentru Olson, investigaţiile
luaseră o turnură urâtă deoarece începeau să se apropie de Dorinţa
veacurilor. Când a fost întrebat despre zvonul
persistent că Ellen primise ajutor omenesc la pregătirea Dorinţei,
se pare că nu şi-a mai amintit de scrisorile şi materialele
pe care le-a primit, cu excepţia cazului când spunea că raportul
despre ajutor era depăşit şi că nu exista nici un motiv
să credem că Dorinţa veacurilor nu era produsul lucrării
lui Ellen White. 14
Ştia foarte bine că procesul
„împrumuturilor” lui Ellen se încinge,
căci el scrisese o scrisoare remarcabilă referitoare la acest lucru
către personalul de la Fundaţie, pe 29 noiembrie 1978, chiar cu 2 ani
înainte de întâlnirea unde nega acum că exista vreo problemă.
Scrisoarea era delicată şi nu se adresa publicului. Pentru a asigura
onestitatea, includ toată scrisoarea în secţiunea apendice a acestui
capitol. Iată câteva fragmente:
Cam acum 8 sau 10 uni, liderul Rea mi-a trimis o copie a câtorva din investigaţiile sale care arătau după părerea lui că Ellen White era foarte dependentă de Edersheim pentru unele din lucrurile scrise în Dorinţa veacurilor, cât şi pentru organizarea propriu-zisă a cărţii şi pentru folosirea multor titluri ale capitolelor..
Atunci i-am scris liderului Rea şi l-am rugat
să nu mai continue cu alte planuri de publicare a descoperirilor sale
până când n-aveam ocazia să vorbesc personal cu el, la întâlnirea
taberei conferinţei din Southern California care avea loc în a doua
jumătate a lui iulie 1978. Liderul rea a fost imediat de acord cu
această sugestie. Când am luat parte la întâlnirea de lângă Palmdale,
California, în iulie anul trecut, am stat câteva ore de vorbă cu liderul
Rea şi am obţinut aprobarea sa de a reţine publicarea
lucrării sale la scară largă până când nu aveam ocazia
să ne uităm noi mai întâi la ea..... Liderul Rea a fost de acord
să ne dea oricât timp era necesar înainte să continue cu planurile
sale....
Prin intermediul lui Jim Nix de la Loma Linda şi Ed Turner de la
universitatea Andrews, am aflat că există cineva în zona Loma Linda care
face comparaţii între Dorinţa veacurilor şi cartea lui Hanna despre "Viaţa lui
Hristos." Jim Nix mi-a spus că a văzut cartea lui Hanna şi
că era foarte subliniată cu roşu şi albastru şi
că se presupune că era chiar cartea care se folosea în biroul de la Fundaţia
White atunci când doamna White îşi pregătea cartea Dorinţa
veacurilor. Jim Nix a fotocopiat această carte şi ne-a trimis-o
aşa că o avem aici în birou.... [Italice adăugate.]
Ed mi-a mai spus despre un profesionist, un
dentist după câte ţin eu minte, care locuia în zona Victorville....Acest
profesionist avusese recent acces la „Viaţa lui Hristos” a lui Hanna
şi, după ce a citit-o , i-a spus lui Ed că „a rămas
trăsnită” să vadă
asemănarea pe care a descoperit-o între Hanna şi Ellen White. 15
Soluţia sugerată de acest om al lui
Dumnezeu, care a jurat să descopere adevărul şi lumina,
sună cam aşa:
Singura alternativă [din patru sugerate] care mi se pare rezonabilă este ultima. Nu va costa Fundaţia White nimic pentru timpul acordat de Jim [Cox] şi cred că putem sta destul de aproape de el în aşa el încât concluziile la care ajunge să fie aceleaşi în esenţă cu concluziile la care am ajunge noi dacă am ace noi înşine lucrarea. Am putea să-i cerem lui Jim să facă un raport către un comitet la 2 sau 3 săptămâni 16
Mai târziu, la întâlnirea comitetului din Glendale,
s-a explicat că scrisoarea era doar o formulare nereuşită, al
cărei sens putea fi interpretat greşit. 17 Totuşi, cuvintele lui
Arthur White au fost interpretate greşit atunci când a scris despre
acelaşi subiect aceluiaşi grup:
Amintiţi-vă că pregătirea din universităţi pentru a accepta şi a crede doar ceea ce poate fi dovedit spre satisfacţia cercetătorului poate duce foarte uşor la o abordare sceptică care nu ia în consideraţie că pot apărea trăsături alarmante în scrierile inspirate, având ca rezultat nevoia de credinţă aşa cum a explicat clar Ellen White în discuţia referitoare la investigaţiile Bibliei şi a scrierilor ei...
Din Tragedia veacurilor, p. 527; Mărturii, vol. 5, p. 675. 18
Poţi să-ţi închizi ochii şi
să auzi uşa trântindu-se şi închizându-se cu şi mai mare
zgomot, în timp ce călăreţii pierduţi ai fricii şi
vinei străbat cerul năvălind. Ceea ce spune în continuare nu
pare să fie o politică a uşilor deschise:
Dacă participă şi universitatea Andrews- oare se ştie că învăţaţii pregătiţi cu metode de cercetare la universităţile cunoscute au distrus credinţa în Biblie şi în dependenţa dintre credinţă şi povestirile biblice? Sunt oare capabili să judece corect în domeniile în care onestitatea absolută în acceptarea datelor şi credinţa bazată pe dovezi sunt factori importanţi? În luarea deciziilor atunci când cercetătorul are mai multe alegeri, oare va da greş credinţa în inspiraţia lui Ellen White? 19
Ar fi dificil de tras concluzia din aceste
două misive confidenţiale că oamenii bisericii adventiste sunt
încurajaţi să afle tot adevărul despre Ellen- incluzând
abilitatea ei de a folosi materialul altora fără să le acorde
credit pentru propriile ei lucrări.
Mai trebuie amintită şi o altă
informaţie pentru ca imaginea să fie completă. Robert Olson participa
la întâlnirile comitetul de la Glendale cu un document străvechi dar îngrijorător
în poală. Fusese „descoperit” doar cu câteva săptămâni în
urmă în holul birourilor de la Fundaţie de către Desmond Ford,
în căutarea lui după adevăr. Era un document atât de revelator
încât dacă Olson l-ar fi citit sau l-ar fi folosit la întrunire, sesiunea
s-ar fi scurtat cu jumătate de zi sau chiar mai mult. Era scris de W. W.
Prescott (lider pentru multă vreme şi fost vicepreşedinte al
conferinţei generale a bisericii adventiste) care el însuşi a scos la
lumină unele lucruri. Scrisoarea era datată din 6 Aprilie 1915 şi
era adresată fiului lui Ellen, Willie, cu care acel Prescott din scrisoare
lucrase multă vreme:
Mi se pare că o mare responsabilitate zace pe umerii acelora din noi care ştiu că există erori grave în cărţile noastre autorizate şi care totuşi nu depun nici un efort deosebit să le corecteze. Oamenii şi pastorii noştri obişnuiţi se încred în noi să le oferim afirmaţii de încredere şi folosesc cărţile noastre ca autoritate suficientă în predicile lor iar noi îi lăsăm an după an să afirme lucruri despre care ştim că nu sunt adevărate. Nu pot să cred că acest lucru e corect. Mi se pare că le înşelăm încrederea pastorilor şi oamenilor noştri. Mi se pare că se depune mai mult efort pentru a împiedica şocul unor oameni care cred decât pentru a corecta aceste greşeli.
Scrisoarea dumneavoastră arată că
doriţi să mă ajutaţi dar mă tem că e cam târziu.
Experienţa din ultimii şase sau opt ani şi mai ales lucrurile
referitoare la aceste subiect despre care am vorbit împreună m-au afectat
în mai multe moduri. A trebuit să trec peste nişte şocuri grele
şi după ce am dăruit cea mai bună parte a vieţii mele
acestei mişcări am puţină pace şi satisfacţie de
aici şi ajung la concluzia că tot ce-mi rămâne de făcut
este să ac în linişte ce pot face conştiincios şi să-i
las pe ceilalţi să continue fără mine. Sigur că nu e
nici pe departe un sfârşit fericit pentru lucrarea mea de-o
viaţă dar mi se pare că e cea mai bună schimbare pe care
pot s-o fac. Modul în care au fost manipulate scrierile mamei dumneavoastră
şi impresia falsă despre ele care e promovată încă printre
oameni mi-au produs multe incertitudini şi încercări. Mi se pare
că a fost practicată înşelătoria la alcătuirea unora
din cărţile ei, deşi probabil neintenţionat şi că
nu s-a depus nici un efort deosebit pentru a nu face abuz de minţile
oamenilor referitor la părerile greşite despre care se ştia
că există în scrierile ei. Dar n-are rost să deschidem aceste
subiecte. Ani de zile am vorbit împreună despre ele dar nu s-a produs nici
o schimbare. Totuşi cred că ne îndreptăm către o criză
care va veni mai devreme sau mai târziu, mai degrabă mai devreme. S-a
instaurat deja un sentiment puternic de reacţiune. 20
Dovezile de mai târziu arată de ce Prescott era
mult mai îngrijorat decât reiese din scrisoare. El însuşi, cu
binecuvântarea altor lideri, ajutase la scrierea unora din cărţile de
care se plângea. Cum putea oare cu conştiinţa curată (n-avem
nici o dovadă că nu era un om cu conştiinţa curată) să
lase biserica să continue să creadă în lucrurile la a căror
scriere ajutase împreună cu alţii şi care trebuiau acum primite
ca autoritatea finală a vocii lui Dumnezeu şi urmau să
devină baza pentru Hristologia mondială adventistă (acesta
însuşi un subiect de interes deosebit pentru Prescott).
Acum, e de la sine înţeles – din
informaţiile deţinute de Fundaţia White şi din materialele care se scurg din
alte surse – că biserica întâmpină probleme în cazul lui Ellen şi
a furturilor ei. Se identifică prea multe lucruri din locurile din care a
furat. Aşa cum scria McAdams în articolul lui din Spectrum:
Cam la vremea în care Fundaţia
White răspundea dovezilor că Ellen White împrumutase extensiv de la
istoricii protestanţi la pregătirea
Tragediei veacurilor, un
alt cercetător le atrăgea atenţia asupra dovezilor că împrumutase
şi de la autorii seculari ai altor cărţi pentru seria Tragedia
Veacurilor, mai ales pentru Preoţi şi regi şi Dorinţa veacurilor. Walter
Rea pastor al bisericii din Long Beach California a afirmat pe baza dovezilor
inconclusive prezentate în câteva lucrări nepublicate că sursa
principală pentru Profeţi şi regi era istoria Bibliei: Vechiul
Testament de Alfred
Edersheim publicată original în şapte volume între 1876 şi 1877 şi
că Via-a şi timpul lui Isus,
Mesia a lui Edersheim, publicată mai întâi în 1883 era
o sursă principală pentru Dorinţa veacurilor....
Conştientizarea tot mai mare din cercurile
adventiste referitoare la cercetările lui Walter Rea şi studiile
asupra Tragediei veacurilor cereau
alt răspuns în Review.
Judecând după exemplele folosite de Arthur
White pentru a ilustra relaţia lui Ellen White cu Hanna în articolele 4, 6
şi 7 arată că sigur avea la dispoziţie studiul detaliat
şi complet al lui Walter Specht. Dorind să afle adevărul despre
sursele lui Ellen White pentru Dorinţa veacurilor şi nevrând să fie luată pe
nepregătite de către cercetările lui Walter Rea sau ale
altcuiva, Fundaţia White a împuternicit doi învăţaţi
eminenţi adventişti să studieze în întregime relaţia dintre
Dorinţa veacurilor şi Viaţa Domnului nostru a lui William Hanna. Raymond F. Cottrell pentru
multă vreme editor al cărţilor de la asociaţia de publicare
Review and Herald a luat primele 45 de capitole; iar Walter F. Specht profesor de
Noul Testament la universitatea din Loma Linda a luat capitolele 46-86. 21
Odată cu însărcinarea lui Cottrell şi
Specht de a studia Dorinţa
veacurilor a lui Ellen, biserica era zguduită. Pe
înălţimi se înţelegea că dacă fluxul de apte şi
informaţii spăla fundaţia Dorinţei veacurilor, atunci piatra din capul unghiului sfintei
Ellen era pusă serios în pericol iar minciuna albă era dată pe
faţă. Nu toată lumea înţelegea acest lucru dar mulţi
lideri realizau acest lucru foarte bine şi se temeau.
Era un risc calculat prin urmare, atunci când
adventiştii le-au cerut la doi din cei mai buni oameni care erau aproape
de pense să ia din nou armele. Mărturia celor doi era
impecabilă. Cottrell, un adventist din a treia generaţie, slujise în
biserică în diferite slujbe înalte, una din ele fiind cea de editor la
Review and Herald aproape toată viaţa. Specht era cunoscut ca
învăţat, preşedinte de departament şi decan al unora din
cele mai bune instituţii ale bisericii. Se aştepta din partea
amândoura să aducă sarcinii încredinţate nu numai
experienţa lor de o viaţă ci şi integritatea lor.
Raportul dat la sfârşitul a şase luni de
studiu a fost un şoc – nu atât prin ceea ce spunea cât prin ceea ce
descoperea, prin ceea ce nu accentua. Însuşi faptul că se
foloseau nişte date atât de complexe arăta că biserica ca întreg
nu ştiuse nimic despre minciuna albă şi că liderii erau
hotărâţi să nu lase biserica s primească decât
informaţii care li se păreau lor acceptabile.
Amândoi au fost precauţi în acest raport. Specht, în timp ce recunoştea că Hanna
fusese folosită de Ellen atât în prima ediţie a Spiritului
profeţiei (volumele doi şi trei) cât şi în ultima
ediţie a Dorinţei
veacurilor, a tras concluzia
că îi plăcea mai mult parafrazarea lui Ellen decât propria
lucrare a lui Hanna. 22 Deşi descoperise că copiatul de la Hanna ţinuse
de la început până la sfârşit, simţea că problema nu e
chiar atât de gravă pe cât o făcuseră să pară
alţii.
Cottrell, mai puţin precaut, a calculat
că Ellen a luat 2.6 la sută din Hanna. 23 Pentru a obţine aceste
cifre incredibile, a arătat modelul de "contabilitate creativă" pe care-l folosise.
S-a acordat atenţie faptului că era posibil ca Ellen White să se fi bazat într-o oarecare măsură pe Hanna pentru pasajele din Scriptură pe care le citează şi/sau pentru ordinea în care le introduce câteodată. Totuşi, două argumente exclud posibilitatea unei concluzii clare referitoare la orice legătură între pasajele din Scriptură citate....
În plus, White şi Hanna au folosit
amândouă versiunea King James a Bibliei...probabil ediţii cu
referinţe pe margini.... De
asemenea, probabil că amândouă
au folosit aceeaşi concordanţă. . . pentru a localiza pasajele
biblice cu legătură. Astfel, chiar dacă nici una din scriitoare
n-a văzut vreodată ce-a scris cealaltă, e posibil ca
amândouă să se refere la alte pasaje din Scriptură aproximativ în
aceeaşi ordine. Mai mult, două persoane la fel de familiare cu Biblia
descoperă că multe din
aceleaşi pasaje cu legătură le vin în minte şi le introduc în ordinea aproximativ
sugerată de naraţiunea Evangheliei....
Mie. . . aceste fapte. . .îmi sugerează că orice asemănare între pasajele citate din
Scriptură sau ordinea în care apar e cel puţin în mare parte, dac
nu în întregime, o simplă coincidenţă şi n-are nici un rost
să stabilim dacă, sau în ce măsură, Ellen White s-a folosit
de Hanna...
Numai acolo unde ambii scriitori folosesc cuvinte
identice sau neobişnuite într-o asemenea succesiune, poate fi
stabilită asemănarea literară fără nici o
îndoială. [italice adăugate.] 24
Cottrell căzuse în capcana din care Francis
D. Nichol nu s-a mai eliberat niciodată – folosind studiul pentru a dovedi
că Ellen nu „citase” direct din
alţi autori aşa mut cum s-a spus. Părea să treacă cu
vederea peste faptul că parafrazarea
e cea mai subtilă şi potenţial cea mai
înşelătoare formă de copiat. Chiar şi McAdams spunea
în articolul său din Spectrum:
După ce a încercat să diminueze
influenţa altor autori asupra scrierii Dorinţei veacurilor, Cottrell
a recunoscut:
Totuşi, există numeroase cazuri de
corelaţie literară clară care dovedesc în mod decisiv că Ellen
White s-a folosit de unele din cuvinte, fraze, idei şi de succesiunea
ideilor. 26
Ca răspuns la afirmaţia lui că "în
nici un moment n-am găsit nici eu nici Specht vreo propoziţie în
Dorinţa veacurilor identică cu una din Viaţa lui Hristos, nici
măcar ceva substanţial" 27 îi sugerez cititorului să se
uite la secţiunea fragmentelor din acest capitol. 28 Ba mai bine, ar
trebui să vă faceţi rost de co copie a lui Hanna de la
bibliotecă şi să vă convingeţi personal.
Deşi textul raportului n-a fost
răspândit la scară largă în întregime; cifra de 2.6 la sută
a
fost citată şi
repetată peste tot. Adventiştii s-au apucat de ea cum se apucă
un om care se îneacă de un colac de salvare şi se îndreaptă spre
ţărm strigând că a fost salvat. În realitate, scopul studiului
era atât de limitat că unele din problemele cele mai grave rămân
fără răspuns. De exemplu:
Totuşi, fiind din fire şi practică
un învăţat cinstit, Cottrell a permis mai târziu
integrităţii sale să învingă moştenirea şi
prejudiciile lui adventiste. Tăcerea lui a fost ruptă pe 19
septembrie 1981, când Los Angeles Times, într-un articol de John
Dart, editor religios, citea dintr-o scrisoare sosită a din partea lui
Cottrell:
Combinaţia dintre investigaţiile lui Ford şi Rea şi tratamentul pe care l-au primit din partea administratorilor bisericii prezintă o criză "cu ameninţarea foarte reală a schismei în biserica pe care o iubim' conform unui învăţător biblic adventist în poziţie de lider, Raymond F. Cottrell. Cottrell, editor de cărţi mai mult de 30 de ani la Adventist Review, i-a acuzat pe administratorii bisericii pentru criza "Ford-Rea" într-un articol al unui număr ce urma să iasă al jurnalului independent Spectrum, publicat de forumurile adventiste cu gândirea schimbată
Ford şi Rea "sunt amândoi prieteni ai bisericii,
nu duşmani, în ciuda aptului că , în ambele cazuri,
înţelepciunea unora din tacticile lor poate fi pusă la îndoială"
scria Cottrell. Pentru istoricii de mai târziu, continua Cottrell, "criza Ford-Rea
va părea ca punctul culminant logic, poate inevitabil al aproape unui
secol în care problemele asupra cărora au atras atenţia au fost
îngropate sub preşul denominaţiei. " 31
Însăşi schiţa preliminară a
lui Cottrell ("Criza noastră prezentă: Reacţie la un
deceniu de obscurantism") era chiar mai specifică şi mai devastatoare în acuzaţiile sale,
în care continua să spună:
Singurele elemente noi sunt aplicaţia extinsă a lui Ford şi demonstraţia lui Rea în ce priveşte dependenţa literară a lui Ellen White. Existe dovezi documentate ale faptului că învăţătorii noştri biblici ştiau foarte bine problemele exegetice pe care le necesită interpretarea noastră tradiţională a cărţilor Daniel şi Evrei, cel puţin cu douăzeci de ani în urmă şi de asemenea ştiau şi de dependenţa literară a lui Ellen White. Dar încercări repetate, bine intenţionate din timpul anilor ce-au urmat (nouăzeci şi respectiv şaptezeci şi cinci de ani)' făcute adesea de învăţători biblici competenţi a căror loialitate faţă de biserică nu poate fi pusă la îndoială, au fost îngropate în întregime de biserică în mod oficial, mai mult sau mai puţin eficient, iar în unele cazuri, oamenii care îndrăzneau să pună întrebări , au avut aceeaşi soartă. 32
În final, a dat vina pe anumiţi
administratori:
Deceniul dintre 1969 şi 1979 oferă cadrul istoric imediat al dilemei noastre actuale. Înaintea acestui deceniu, învăţătorii noştri biblici lucrau în linişte la rezolvarea acestor probleme, în mod individual sau în cercuri scolastice, conştienţi de faptul că biserica se apropia de o criză pe care o realiza doar vag. În povestirile mele personale, strânse de-a lungul anilor, există multe documente contemporane despre ceea ce se făcea şi despre măsurile oficiale luate de conferinţa generală pentru a înăbuşi aceste investigaţii scolastice. Aceste dovezi ale unei confuzii bine intenţionate sunt vitale pentru înţelegerea actualei noastre dileme pentru că aceasta, mai presus decât orice alt factor, i-a determinat pe Ford şi Rea, mai ales pe Ford, să "facă publice" întrebările lor. Direcţia în care acţionează în prezent e un răspuns la confuzie, nu o încercare gratuită de a stânjeni biserica. Biserica însăşi e responsabilă pentru această criză , nu Ford sau Rea!
Majoritatea din evenimentele următoare din
timpul perioadei 1969 - 1979 pot fi documentat din dosare personale. Pentru
cele câteva dosare neacoperite în dosarele mele personale, pot fi găsite
dovezi în altă parte şi /sau alte persoane pot verifica faptele.
Politica anunţată a lui Robert H.
Pierson, preşedinte al
Conferinţei generale, spunea că administratorii, nu
învăţătorii biblici sau teologii trebuiau să ia decizii
teologice în biserică. În aceşti ani, a repetat această
politică persoanelor individuale şi comitetelor conferinţei
generale şi a implementat-o numind oameni neşcoliţi (mai ales pe
Willis Hackett şi pe Gordon Hyde) să păstorească turma
comunităţii scolastice adventiste, să guverneze Comitetul de
cercetare biblică şi Comitetul consultativ geoştiinţific şi,
restructurând aceste comitete într-un mod menit să asigure control
eficient administrativ asupra lor. 33
Cottrell era doar unul din mulţii soli cu mai
multe veşti proaste pentru biserica în criză. Fred Veltman, conform
cu Adventist Review din
toamna lui 1980, era omul pe ai cărui umeri urma să stea mantaua
adevărului. Datorită necazului provocat de studiul lui Rea, Review
spunea:
După o examinare atentă a datelor, [Comitetul de la Glendale din 28-29 ianuarie 1980] a tras concluzia că faptul că Ellen White a folosit surse era mult mai extins decât realizam noi şi recomanda ca un expert în analiză literară să înceapă un studiu amănunţit al Dorinţei veacurilor. Această sugestie a fost adoptată de conferinţa generală. Deja Dr. Fred Veltman, un învăţat l Noului Testament a facultăţii din Pacific Union College, e angajat full time în acest proiect, care se aşteaptă că va dura cam doi ani. 34
După ce-a analizat materialul despre
controversa asupra lui Ellen G. White pe care-l avea la dispoziţie Veltman scrisese o critică
detaliată a Comitetul consultativ al preşedinţilor executivi din
Washington. În acel raport, cita aceleaşi lucruri pe care le spunea
Raymond Cottrell:
Dovezile lui Walter Rea şi concluziile lui vor fi şi sunt deja foarte dăunătoare pentru credinţa aderării noastre la EGW.
Să spui că "am văzut" şi
expresii asemănătoare ce se referă la conştiinţa nu la
originea cerească a conţinutului viziunilor înseamnă să le
ceri oamenilor să nu creadă în ceea ce au fost
învăţaţi toată viaţa lor. Citirea clară a
expresei în contextul ei vrea să înţelegem că există o
sursă cerească pentru viziune. Această explicaţie îi
forţează pe oameni să tragă concluzia că nu poate fi
subînţelesă integritatea lui EGW. 35
Edward Heppenstall, multă vreme teolog adventist,
e şi el citat de Veltman:
Materialul lui Walter va avea un efect zguduitor asupra membrilor bisericii. Multe din răspunsurile care se dau acum nu sunt satisfăcătoare în realitate pentru aceia care au examinat datele. 36
Chiar şi Desmond Ford, teologul australian, face
un rezumat devastator, după cum reiese din cuvintele lui Veltman:
Des nu crede că EGW a intenţionat să înşele. În acelaşi timp, nu poate fi de acord cu poziţiile luate sau deja susţinute în biserică că scrierile lui EGW sunt o extensie a Canonului, reprezintă o autoritate pentru doctrina bisericii şi sunt infailibile.
Des îl vede pe Walter Rea ca fiind refractar
să publice şi dorind să meargă înainte cu fraţii
dacă aceştia ar lua în serios problema aceasta şi dovezile. 37
Veltman însuşi concluzionează:
Răspunsurile pe care le dă purtătorul de cuvânt al bisericii pe măsură ce Walter pune întrebările nu sunt în mare parte satisfăcătoare. În plus, credibilitatea liderilor bisericii scade cu fiecare publicare nouă. Biserica e luată în continuu prin surprindere şi e în defensivă. Şi fiecare punct pe care îl admite biserica e „un punct marcat” pentru Walter. Biserica ar trebui să fie în prima linie, făcând studiile şi informând membrii când au fost evaluate cu atenţie datele. Ce e atât de greu de înţeles e motivul pentru care biserica nu doreşte să coopereze cu Walter când el e gata să lucreze cu biserica.
Walter e hotărât să ajungă în
miezul problemei şi să-l facă cunoscut bisericii. Nu vrea
altă generaţie care să treacă prin propria lui agonie de
dezamăgire. Acest lucru nu poate fi negociat cu Walter şi e greu să-i zdruncini convingerea,, ţinând
cont de dovezile şi istoria acestei probleme în biserică. Întrebarea
ridicată de expresiile "mi s-a arătat" e probabil cea mai
grea pentru a primi un răspuns. 38
Într-adevăr, liderilor bisericii le era greu
să înfrunte realitatea, dar era clar că trebuie făcut ceva
repede. Aşa că, la fel ca întotdeauna, bătrânii obosiţi de
la PREXAD (engl. Comitetul consultativ al preşedinţilor executivi) şi
Fundaţia White, s-au întors spre sursa pe care le-o neagă aşa de
des membrilor lor - legea. Se părea că e ultima lor
speranţă de a potoli furtuna care nu vroia să treacă
şi pentru care erau nepregătiţi.
Numărul din 17septembrie 1981 al lui Review
anunţa că avocatul lor catolic declara că, din punct de vedere
legal, Ellen White nu era o plagiatoare conform definiţiei avocatului
şi că, prin urmare, lucrările ei nu constituiau î încălcare
a legii copyright-ului. 39 Acest raport – care e limpede că nu ataca
implicaţiile morale, spirituale sau teologice din miezul problemei – a
adus prea puţină linişte şi s-au auzit doar câteva oftaturi
de uşurare din partea cititorilor informaţi.
La concluzia generală se mai adaugă
şi faptul că Arthur Delafield, un alt războinic obosit dar plin
de râvnă, a fost chemat înapoi în luptă. Delafield, care
călătorise în circuit pentru Fundaţia White timp de vreo 25 de
ani, a scris o replică la o scrisoare a unui membru laic din Australia. Pe
lângă faptul că punea întrebări, acest laic dăduse glas
unei convingeri:
Trebuie să recunosc că eram furios câteodată şi dezamăgit. Nu eram furios pe Walter Rea ci pe "sistem." Întrebarea nu e cum să-l reducem la tăcere sau să-l discredităm pe Walter Rea (sau Forumul, sau pe oricine altcineva), ci dacă ceea ce spune el e adevărat. Pot să trăiesc cu adevărul despre Ellen White, dar mi-ar fi greu să mă entuziasmez că fac parte, pe lângă faptul că promovez şi sprijin, o organizaţie care s-a bazat pe nişte minciuni sau pe intimidare pentru a supravieţui.
Replica lui Delarleld a produs fiori. Într-un stil
specific pontifului a declarat:
Scrisoarea dumneavoastră din 27 mai adresată preşedintelui Conferinţei generale a ajuns în acest birou. Liderul Wilson doreşte să vă aduceţi aminte de el cu sentimente călduroase de frate. Asistentul lui administrativ, Arthur Patzer, m-a rugat să vă răspund deoarece am petrecut 25 de ani în birourile de la Ellen G. Fundaţia White ca unu din secretari iar acum am devenit unul din mentorii pe viaţă din consiliul de la Fundaţia White....
Walter [Rea] a petrecut mai mult timp căutând
paralele în scrierile lui Ellen White cu surse neinspirate decât oricine
altcineva din afara Fundaţia White. A pus aceste paralele una lângă
alta şi greutatea dovezilor ar părea să arate că Ellen
White era aproape o creatură a timpurilor ei – o plagiatoare cu
capacităţi enorme de a încorpora scrierile altora în propriile ei
mesaje scrise şi de a lua toate meritele numai pentru ea.
Spun că cele de mai sus par a fi ceea ce a
dovedit Walter Rea. Totuşi, un cercetător atent ... e foarte tulburat de „dovezile” lui
Walter Rea." Nu spun asta pentru că sunt atât de multe ci pentru
că el crede că sunt aşa de multe şi se înşeală. Se
înşeală amarnic. A exagerat foarte mult întreaga situaţie. 41
În final, lovitura cea mai puternică venea la
pagina cinci:
Îi respect foarte mut pe mulţi din teologii noştri adventişti de ziua a şaptea. Am stat a picioarele lor şi am fost învăţat de ei. Îi admir şi-i respect foarte mult. Totuşi, aş vrea să vă reamintesc că poţi cerceta Biblia de la geneza la Apocalipsa şi nu veţi găsi un singur text care să spună că teologii au darul Duhului Sânt. Din contră, Scripturile arată că profeţii au darul Duhului Sfânt.. Ellen White avea acel dar şi era canonică în ceea ce priveşte autoritatea interpretării doctrinare. [italice adăugate].42
Deoarece Delafield, acum la pensie, îşi scria
răspunsul pe hârtii oficiale ale Conferinţei generale şi invoca
numele principalului teolog al bisericii, Neal C. Wilson, ca autoritate pentru
scrierile sale, se pare că "biserica" respinsese oficial în cele
din urmă poziţia lor controversată luată în urmă cu 24
de ani, când, sub o anumită presiune şi sub conflict, un "grup
reprezentativ de lideri adventişti de ziua a şaptea,
învăţători biblici şi editori " declaraseră în
presa oficială adventistă:
În ciuda celor mai mari eforturi ale „grupului
reprezentativ” din 1957 care publicase declaraţiile de mai sus în Întrebări doctrinare, acum, în
scrisoarea din 1981 a bătrânului războinic ies în evidenţă
amprenta extremei trecutului şi vederile paranoice. Adventiştii, deşi
nişte bătrâni obosiţi, spuneau lumii că în ciuda vorbelor
cu două sensuri din trecut şi a înşelătoriilor din prezent,
într-adevăr o consideră pe Ellen ca autoritatea lor finală,
prima printre egalii lor. Prin el, se simt mândri să spună lumii
că reprezintă o sectă şi n-au de gând să se asocieze
cu cei ce nu sunt membri în secta lor sau cu orice altă persoană din
restul comunităţii creştine!
Adevărul are o cale de a evita „un credincios
adevărat” atunci când purtătorii de cuvânt ai bisericii par să
fie gata să treacă cu vederea majoritatea informaţiilor,
majoritatea criticilor prietenoşi şi toate dovezile, în încercarea
lor de a se ascunde de realitate.
Chiar o altă declaraţie venită de
la nimeni altul decât W. C. White, fiul
lui Ellen, n-a schimbat părerea că tot ce spunea venea de la Dumnezeu.
În 1905 se presupune că a spus:
Unele din capitolele cele mai preţioase din Dorinţa veacurilor cuprind materiale scrise mai întâi în scrisori către persoane ce lucrau în circumstanţe dificile, cu scopul de a-i încuraja şi învăţa cu privire la lucrarea lor. Unele din aceste lecţii frumoase despre experienţa creştină ilustrate în viaţa Mântuitorului nostru au fost scrise mai întâi fratelui meu Edson, când se lupta cu multe greutăţi în lucrarea lui din Mississippi. Unele au fost scrise mai întâi liderului Corliss, când purta o discuţie cu un adept viclean al lui Campbell în Sydney. Observaţi: Sora White a scris o copie originală a acestui manuscris cu propria sa mână: L-am citit. E corect. " 44
Dar n-avea nici un rost. Existau mereu aceia care
spuneau dacă Ellen îl atingea, îl
vedea, sau doar ştia de el – că trebuia să vină de la
Dumnezeu şi că era în întregime inspirat! Chiar
şi acea afirmaţie citată adesea de adventişti că un
anumit bibliotecar din sălile boltite ale Bibliotecii congresului au
afirmat că Dorinţa
veacurilor, una din cele zece cele mai impresionante cărţi despre
viaţa lui Hristos, a fost rostită de un predicator adventist în drum
spre lucru. Dar cunoaşterea acestui lucru nu-l va zdruncina pe
adevăratul credincios. Din astfel de lucruri sunt făcute minciunile
albe din această lume.
Cărţi scrise de White: |
Surse din care s-a inspirat: |
White, Ellen G. Dorinţa veacurilor, Mountain View, California,
Pacific Press, 1898. Spiritul profeţiei, vol. 23, Mountain View,
California, Pacific Press, 1877-1878. |
Edersheim, Alfred Istoria biblică, vol. 1, (1876) Retipărită,
Grand Rapids Eerdmans 1949. Viaţa şi timpul lui Isus, Mesia, (1883) Retipărită,
Grand Rapids Eerdmans 1967. Farrar, Frederic W. Viaţa lui Hristos, New York, Dutton, 1877. Fleetwood, John Viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus
Hristos, New Haven, Galpin, 1844. Geike, Cunningham Viaţa şi cuvintele lui Hristos New York, Appleton,
1883. Hanna, William Viaţa lui Hristos,New York, American Tract Society, Harris, John Marele învăţător,a 2-a ed. Amherst J. S. şi
C. Adams, 1836 Marele învăţător, a 17-a ed. Boston, Gould and
Lincoln, 1870. March, Daniel Scene nocturne în Biblie, Philadelphia, Zeigler, McCurdy, Umblările şi căminele lui Isus,Philadelphia,
Presbyterian Pub. Committee, 1856. |
Mostră de fragmente
comparate
Notă: Numeralele din
[ ] indică numerele paginilor.
Spiritul profeţiei, Vol. 2 E. G. White 1877 [67] Hristos spune de fapt, Pe malul Iordanului, mi
s-au deschis cerurile înainte şi Duhul a coborât asupra mea ca un
porumbel. Scena de la Iordan era un simbol ca să arate că sunt fiul
lui Dumnezeu. Dacă credeţi în mine, credinţa voastră va
creşte şi veţi vedea că cerurile se vor deschide şi
nu se vor mai închide niciodată. Eu le-am deschis pentru voi şi
îngerii lui Dumnezeu, uniţi cu Mine în lucrarea de împăcare a
Cerului şi pământului, unindu-i pe credincioşii de pe
pământ cu Tatăl din Cer, se vor înălţa, purtând
rugăciunile celor în nevoi şi necăjiţi de pe pământ
către tatăl din cer, iar apoi se coboară aducând
binecuvântări . . . pentru copiii oamenilor. Îngerii lui Dumnezeu se mişcă mereu în sus
şi-n jos de la pământ la cer şi de la cer a pământ. Toate
minunile lui Hristos făcute pentru cei suferinzi au fost făcute
prin puterea lui Dumnezeu, prin lucrarea îngerilor. Hristos a fost de acord
să devină om şi astfel să unească interesele Sale cu
fii şi fiicele căzute ale lui Adam de aici de jos, în timp ce
divinitatea Lui îmbrăţişează tronul lui Dumnezeu. Astfel,
Hristos deschide comunicarea dintre om şi Dumnezeu şi a lui
Dumnezeu cu omul. |
Viaţa lui Hristos William Hanna 1863 [108] Aţi auzit ... pe malul râului, că
cerurile s-au deschis pentru o clipă deasupra Mea şi Duhul a fost
văzut coborându-se asupra mea ca un porumbel. Nu era decât un semn.
Credeţi în ceea ce trebuia să confirme semnul, credeţi în Mine
ca Mielul lui Dumnezeu, Salvatorul lumii, cel ce botează cu Duhul sfânt
şi vi se vor deschide ochii credinţei şi veţi vedea acele
ceruri deschise mereu deasupra mea-deschise de mine pentru voi; şi
îngerii lui Dumnezeu ... care fac lucrarea binecuvântată de
împăcare între cer şi pământ, între ... credincioşii de
jos şi Tatăl ceresc de sus... urcând şi coborând cu
nenumărate binecuvântări, urcând şi coborând deasupra Fiului
omului.... Mă veţi vedea pe acea scară, făcând
comunicarea între cer şi pământ, umanitatea mea fixând capătul
de jos al scării, iar celălalt capăt al scării e pierdut
în divinitatea mea printre splendorile de la tronul ceresc. |
Spiritul profeţiei, Vol. 2 E. G. White 1877 [343] Sărbătoarea corturilor era
ţinută pentru a comemora perioada când evreii au locuit în corturi
în timpul călătoriei lor prin pustie. Pe durata acestei mari
sărbători, oamenii trebuiau să-şi
părăsească casele şi să locuiască în
barăci făcute din ramuri verzi de pin şi mirt. Aceste
structuri înfrunzite erau înălţate câteodată pe
acoperişurile caselor şi pe străzi, dar cel mai adesea înafara
zidurilor cetăţii, în văi şi pe dealuri.
Împrăştiate peste tot, aceste tabere verzi aveau un aspect foarte
pitoresc. [344] Sărbătoarea dura o
săptămână şi în tot acest timp, templu era o scenă
de sărbătoare a bucuriei. |
Scene nocturne din Biblie Daniel March 1868-1870 [363] Timp de şapte zile succesive, Ierusalimul
era plin de mii de credincioşi din Israel . .. Locuiau în barăci
sau corturi din ramuri verzi
construite pe acoperişurile caselor, pe străzi şi în
pieţele publice, în curţile templului şi ale caselor
particulare, împrăştiate pe dealuri şi în văi, înafara
zidurilor cetăţii. Întregul munte al Sionului era... plin de ramuri
verzi încât de la distanţă părea că e o pădure de
palmieri şi pini, măslini şi mirţi. Totul dura şapte
zile.... |
Dorinţa veacurilor Ellen G. White 1898 [23] Aşa că Hristos Şi-a aşezat
cortul în mijlocul taberei oamenilor. Şi-a înălţat cortul
lângă corturile oamenilor, ca să locuiască printre noi şi
să ne facă cunoscute viaţa şi caracterul său divin. |
Marele Învăţător John Harris 1836, (1870 ea.) [90] A venit şi Şi-a aşezat cortul în
mijlocul taberei oamenilor, l-a înălţat lângă corturile
noastre, pentru a atesta prezenţa lui Dumnezeu şi a ne face
cunoscut caracterul Său şi a ne face sensibili la dragostea Sa. |
Dorinţa veacurilor Ellen G. White 1898 [83] Ne-ar prinde bine să petrecem o oră pe
zi contemplând viaţa lui Hristos. Ar trebui s-o luăm pas cu pas
şi să lăsăm ca imaginaţia să cuprindă fiecare
scenă, în special pe cele din final. Meditând astfel la marele Lui
sacrificiu pentru noi, încrederea noastră în El ar fi mai
constantă, dragostea ne-ar creşte şi am fi mai plini de Duhul
Său. |
Umblările şi căminele lui Isus Daniel March 1856 [313] Oricum, ne-ar face bine să revedem adesea cu
reverenţă scenele finale din viaţa pământească a
Mântuitorului nostru.... Vom avea de învăţat multe lecţii
bune, întorcându-ne în minte şi petrecând o oră de meditaţie
în încercarea de a ne întări credinţa şi a ne mări
dragostea la piciorul crucii. |
Dorinţa veacurilor Ellen G. White 1898 [142] "Adevărat, adevărat vă spun,
după aceea veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu
urcând şi coborând deasupra Fiului omului. " Aici Hristos spune de fapt, Pe malul Iordanului s-au
deschis cerurile şi Duhul a coborât ca un porumbel asupra mea. Acea
scenă era doar un simbol al faptului că sunt Fiul lui Dumnezeu.
Dacă credeţi în Mine credinţa voastră va creşte.
Veţi vedea că cerurile sunt deschise şi nu se vor mai închide
niciodată. Le-am deschis pentru voi. Îngerii lui Dumnezeu urcă
şi coboară, aducând binecuvântări şi speranţă,
ajutor, curaj şi viaţă copiilor oamenilor.... [143] Fiind de acord să devină om, Salvatorul
nostru uneşte interesele Lui cu
acelea ale fiilor şi fiicelor căzute ale lui Adam, în timp ce prin
divinitatea Lui, apucă tronul lui Dumnezeu. Astfel, Hristos e mijlocul
de comunicare între oameni şi Dumnezeu şi între Dumnezeu şi
oameni. |
Viaţa lui Hristos William Hanna 1863 [108] " Adevărat, adevărat vă spun,
că de acum încolo, veţi vedea cerurile deschise şi pe îngerii
lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului omului. Aţi auzit că acum câteva
săptămâni, pa malul râului, cerurile s-au deschis o clipă
deasupra mea şi Duhul a fost văzut coborând ca un porumbel peste
mine. Era doar un semn. Credeţi în ceea ce trebuia să confirme
semnul, credeţi în Mine ca Mielul lui Dumnezeu, Salvatorul lumii, cel ce
botează cu Duhul sfânt şi vi se vor deschide ochii credinţei
şi veţi vedea acele ceruri deschise mereu deasupra mea-deschise de
mine pentru voi; şi îngerii lui Dumnezeu ... care fac lucrarea
binecuvântată de împăcare între cer şi pământ, între ... credincioşii
de jos şi Tatăl ceresc de sus... urcând şi coborând cu
nenumărate binecuvântări, urcând şi coborând deasupra Fiului
omului.... Mă veţi vedea pe acea scară, făcând
comunicarea între cer şi pământ, umanitatea mea fixând capătul
de jos al scării, iar celălalt capăt al scării e pierdut
în divinitatea mea printre splendorile de la tronul ceresc.” |
1. Ellen C. White, Spiritul
profeţiei (Battle Creek: Review and Herald, 1870-1884), vol. 2, p. 5.
2. Robert W. Olson,
"Folosirea surselor neinspirate de către EGW'," fotocopiat
(Washington: Fundaţia EGW, 9 Noiembrie 1979), p. 14, 7, 8.
3. William S. Peterson, "Îndatorarea
literară a lui Ellen White," Spectrum 3, nr. 4 (toamna lui 1971):
7384. De la apariţia articolelor lui Peterson, au apărut şi
altele în Spectrum în fiecare an, începând cu 1971.
4. Neal C. Wilson către
comitetul din Glendale referitor la sursele lui EGW , 8 ianuarie 1980.
5. Jerry Wiley către Neal C.
Wilson, 14 ianuarie 1980.
6. Donald R. McAdams, "Păreri
schimbătoare despre inspiraţie” Spectrum 10, nr. 4 (Martie 1980): 38.
7. Ibid., p. 3435.
8. Comitetul din Glendale,
"Ellen G. White şi sursele ei," casete (28-29 ianuarie 1980), remarcile
lui McAdams.
9. Ibid.
10. McAdams, "Păreri
schimbătoare, "Spectrum 10, nr. 4 (Martie, 1980): 35.
11. Ibid.
12. EGW, Spiritul
profeţiei, vol. 4, supliment ce citează scrisoarea lui W. C.
White către W. W. Eastman, 12 Mai 1969, p. 54546.
13. Ibid., p. 535.
14. Olson, "Ellen C. White şi
sursele ei," casete adresate forumului adventist din Loma Linda, CA (ianuarie
1979).
15. Olson către tutorii de
la Fundaţia EGW, 29 Noiembrie 1978, p. 12.
16. Ibid., p. 5.
17.Comitetul din Glendale, casete,
28-29 ianuarie 1980.
18. Arthur L. White, "Comentarii
(Confidenţiale) asupra studiului propus despre Dorinţa veacurilor"'
fotocopiat (Washington: Fundaţia
EGW , 5 Decembrie 1978),
19. Ibid., p. 5.
20. W. W. Prescott către DF
198).
W. C. White, 6 Aprilie 1915
(Washington: Fundaţia EGW .
21. McAdams, "Păreri
schimbătoare," Spectrum 10, nr. 4 (toamna lui 1971): 3637.
22. Raymond F. Cottrell şi
Walter S. Specht, "Relaţia literară între Dorinţa
veacurilor, de Ellen G. White, şi Viaţa lui Hristos de William Hanna, 2 părţi, fotocopiate
(Biblioteca universităţii din Loma Linda, Arhive şi
colecţii speciale, I Noiembrie 1979), partea 2.
23. Ibid., partea l.
24. Ibid., partea. l, p. 34.
25. McAdams, "Păreri
schimbătoare," Spectrum 10, nr. 4 (toamna lui 1971): 37.
26. Cottrell şi Specht,
"Relaţia literară între GW şi WH," partea l, p. 5.
27. Ibid.
28. Vezi Apendice, Capitolul 6 –
fragmente comparative ce arată asemănările dintre Ellen G.
White şi William Hanna
29. Ibid.
30. Ibid.
31. John Dart, "Adventiştii
citează opinia legală de a „disculpa” profetul de plagiat.,
"Los Angeles Times (19 Septembrie 1981).
32. Raymond F. Cottrell, "Criza
noastră prezentă: Reacţie la un deceniu de obscurantism,"
schiţă fotocopiată.
33. Ibid.
34. [Anunţ editorial
nesemnat], Adventist Review (27 Noiembrie 1980).
35 Fred Veltman, "Raport către
PREXAD asupra proiectului de cercetare E. G. White; fotocopiat (Angwin, CA Viaţa
lui Hristos, Proiect de cercetare, n.d. [Aprilie 1981]), p. 21.
36. Ibid., p. 21.
37. Ibid., p. 22.
38. Ibid., p. 24-25.
39. [Anunţ editorial
nesemnat], "Folosirea surselor de către Ellen White," Adventist
Review (17 Septembrie 1981), p. 3. De
asemenea interviuri cu avocatul Victor L. Remik, p. 46, şi Warren
L. Johns, p. 7.
40. Peter C. Drewer către
Neal C. Wilson, 27 Mai 1981, p. 3.
41. D. Arthur Delafield către
Peter C. Drewer, 24iunie 1981, p. 1, 5.
42. Ibid., p. 5.
43. [Adventiştii de
ziua a şaptea], Adventiştii de ziua a şaptea răspund la întrebări de doctrină (Washington:
RHPA, 1957), p.899.
44 W. C. White, "Integritatea
Mărturiilor" prezentată la College View; Nebraska, 25 Noiembrie
1905. Fundaţia EGW DF 10 i, p. 78, 11.